Madre (Mama) – Intre izbucnirea unui thriller si gratia poetica a marii

Madre este genul de film psihologic despre care vei spune că nu trece neobservat. Un film în care tensiunea unui thriller izbucnește imprevizibil în scene derutante (dar bine calculate). Aceste scene îţi fac pulsul să o ia la galop, în timp ce imaginile poetice alcătuiesc un spaţiu securizant, care farmecă vizual. Datorită alternanţei dintre izbucnirea alertă a unui thriller și curgerea domoală a ritmului ce amintește de timpul dilatat al vacanţelor pe malul mării, ai impresia că drama sfâșietoare te lovește în plex cu graţie, iar graţia poate deveni brusc abrazivă precum resturile scoicilor odată retrasă moliciunea valului înspumat.

Un joc actoricesc derutant, complicat și plin de mister

Totodată, Madre este un film despre o legătură aparte. Această legătură permite ca simţul matern și atracţia senzuală să se apropie evaziv (dar cu potenţial aparent devastator) într-o coregrafie a vindecării. Este coregrafia emoţiilor ascunse în spatele tăcerilor. O coregrafie greu de acceptat dacă nu primește interpretarea psihologică sofisticată pe care o solicită. Actriţa Marta Nieto (din rolul principal) o duce la bun sfârșit cu naturaleţea îmbibată în mister. Jocul ei actoricesc devine pleadoaria pentru dreptul fiecăruia la unicitatea propriei interpretări asupra unei pierderi și traume, ce trebuie ferită de vulgarizarea închipuirilor obtuze, simplificate, ale celor din afară.  

Rodrigo Sorogoyen, un regizor care știe cum să te farmece vizual

Prin filmul Madre, Rodrigo Sorogoyen confirmă încă o dată că știe cum să te farmece vizual. De asemenea, stilul său de a capta peisajul unui ţărm pitoresc este încurajator. Mai ales pentru cei ce se tem de tehnologia sălilor futuriste, ce promite să amplifice emoţiile artificial, prin iluzii care imită senzaţiile.

Datorită unor filme precum Madre, mulţi nu se vor mai teme că noua tehnologie va pune în inferioritate calităţile unui film de artă care invită mai degrabă la imaginarul senzorial subiectiv decât la trucaje senzoriale. Scenele de pe malul mării sunt atât de bine filmate, încât nu ai nevoie de iluzii induse. Îţi antrenează toate simţurile. Iar senzaţiile atrag de la sine amintiri readuse la suprafaţă.

Te vei simţi legat de ritmul afectiv al personajelor

În timp ce privești apropierea dintre personajul feminin și cel masculin captivat, ai impresia că amintirile evadează din ecran. Sorogoyen se joacă abil cu amintirile tale. Dar nu te lăsa prea mult să plutești în ele, ci le va înnoda imediat de cele ale personajelor.

Te simţi legat de ritmul afectiv al personajelor prin amintirile revigorate de cadrele filmului. Vizualul degajă mirosul mării. Zgândăre memoria tactilă concentrată în amintirea despre semnficaţiile simbolice subiective asociate acelui frison ce străbate pielea uscată de soare și liniștită apoi de atingerea brizei la apus și induce voluptatea melancoliei de la finalul verii, când te simţi la graniţa dintre ceva ce s-a sfârșit pentru totdeauna și promisiunea a ceva ce stă să înceapă (deși nu vei ști când). Pentru personajele filmului, această graniţă este o capsulă de timp al deciziilor care pot închide capitole, dându-le în sfârșit acel sens eliberator, ce poate schimba o traiectorie existenţială.

Imagini foarte bine alese

Regizorul nu rămâne asadar la declanșarea seducţiei vizuale. Asemenea unor cineaști având simţul fotografilor, precum Malick, Rohmer sau Agnes Varda, Sorogoyen are grijă ca nicio imagine să nu fie pur decorativă. Filmeaza peisajele de fundal din unghiuri bine alese, astfel încât imaginile să absoarbă spectatorii, să se fragmenteze în sinestezii care să le antreneze toate simţurile, apoi să le pătrundă în acea parte a minţii unde stau ascunse certitudinile, tânjirile după ceea ce le scapă printre degete. Totodată, branșează inteligent și empatic la transformările afective toate imaginile cu peisaje după care suspină toţi cei pasionaţi de fotografie, aflaţi în căutarea minutului perfect în care variaţiile de lumină dinaintea unui apus creează magie sau produc revelaţii în lumea interioară a spectatorului.

Sorogoyen are simţul unui fotograf care știe când să imortalizeze o imagine. Alege perfect minutul din zi, astfel încât fundalul pictural să vorbească neafectat în numele personajelor.

Vânează exact momentul în care variaţiile de lumină care fac trecerea de la un moment al zilei la altul reflectă de fapt tranziţiile emoţionale de la un eveniment marcant la altul sau de la o etapă a relaţiei emoţionale stabilite între personaje sau între un personaj și ipostazele sale din trecut. Fie că surprinde rătăcirea unui cuplu într-un spaţiu urban al boemilor, din inima nopţii – cand petrecerea este în toi și hazardul înnoada destine în situaţii decisive, chiar dacă totul începe de la dialoguri superficiale – până în primele clipe după răsărit, cum a demonstrat si Stockholm, sau că transformă ecranul cinematografului într-o imagine vibrantă, folosind un peisaj marin, cu ţărmuri în lumina melancolică a finalului de sezon, când se face traversarea incertă (uneori epuizantă) de la vară la toamnă, cum vezi și în Madre.

Întâlnirea vindecătoare de la finalul sezonului estival

La sfârșitul sezonului estival are loc și întâlnirea dintre Elena și Jean. Elena este anjagata unui bar de pe plaja aflată în regiunea pitorească unde familia burgheză a lui Jean deţine o casă de vacanţă, pentru a fugi de agitaţia Parisului.

Întâlnirea se transformă rapid într-o intimitate emoţională de o naturaleţe dezarmantă. Din această intimitate nu este expulzat misterul ce te împiedică să pui graniţe între sentimentele acceptate social și cele tabu. Misterul duce filmul în directia unui joc psihologic foarte subtil. Din tăceri enigmatice se declanșează furtuni afective și revelaţii care fac din Madre experienţa memorabiliă ce te va însoţi și dincolo de sala de cinema.

Intimitatea emoţională este reconfortantă

Intimitatea emoţională este reconfortantă pentru personajul feminin și dătătoare de încredere în sine pentru cel masculin. Dar cei din jurul personajelor centrale simplifică până la dezgust relaţia. Din perspectiva lor, între Jean și Elena mocnesc toate scânteile unei relaţii interzise. Jean este încă un adolescent. Elena are deja 39 de ani. Mai bine zis, are vârsta la care apropierea ei de un adolescent naște suspiciuni în familia onorabil-burghează.

Jean se poartă, în prezenţa Elenei, precum îndrăgostitul aflat la începutul drumului erotic. Este asemenea adolescentului atras de femeia matură, dar având trăsăturile celei născute pentru a rămâne veșnic ispititoare.

Recuperarea fiului pierdut

Însingurată și retrasă, Elena rămâne atrăgătoare chiar și atunci când o dramă lasă urme apăsătoare. Devine interesantă în ochii privitorului detașat (spectatorul) și prin acea nepăsare în legătură cu efectele pe care le are asupra sexului opus, mai ales asupra unui adolescent.

Totuși, la un moment dat, Elena pare să încurajeze nevoia lui Jean de a o seduce. Dar nu scopul unei legături erotice își face loc în mintea Elenei, ci dorinţa de a-și aduce fiul înapoi. În ciuda legăturii în care graniţa dintre prietenia născută din afecţiunea maternă și atracţia erotică devine din ce în ce mai neclară, Elena se apropie de Jean deoarece îl vede pe fiul sau în chipul acestuia.

Drama din trecut

Ce s-a întâmplat cu fiul Elenei? Vei afla încă din primele minute ale filmului. Madre începe abrupt și intempestiv cu una dintre cele mai bune și cutremurătoare scene în care o mamă își dă seama că este neputincioasă. Elena simte neputinţa celei care nu își poate apăra copilul.

În vârstă de 6 ani, copilul se afla doar cu tatăl său într-o vacanţă în ţinutul basc, undeva la graniţa dintre Spania și Franţa. La un moment dat, Elena primește un apel telefonic de la fiul ei. Speriat, copilul îi spune că nu își mai găsește tatăl și că un bărbat străin se apropie de el. Apoi apelul se încheie. Pare indiciul clar al unei răpiri. Dar această răpire nu este redată clar, așa cum vezi în filmele americane.

Apelul telefonic are ceva straniu și terifiant. Îţi dă fiori precum o scenă dintr-un film de Lars von Trier, în care angoasa dă buzna precum un rău venit de nicăieri peste scenele minimaliste, aparent banale și austere. Apelul și vocea speriată a copilului par să fi venit dintr-o altă lume, care înghite precum un hău claritatea. Fiul Elenei spune că se află într-o pădure, aproape de malul mării. Stă pitit în scorbura unui copac, povestindu-i mamei cum un bărbat se apropie de el. Apoi Elena va pierde contactul cu fiul ei. Se va deschide astfel o rană al cărei pansament ar putea fi Jean.

Semnificaţia emoţională a locului pitoresc

Jean apare în viaţa Elenei după zece ani de la răpirea fiului ei. Elena trăieste acum în locul unde i-a disparut nu doar fiul, ci întreaga viaţă. Locul este considerat unul dintre cele mai frumoase de pe coasta Franţei. Este vorba despre Vieux-Bouc-Les-Bains. Poate fi localizat chiar la graniţa bască dintre Spania și Franţa. Iar Sorogoyen nu ratează ocaziile în care peisajul marin, cu ale sale plaje cu dune, oferă tot ce are mai bun pentru pelicula sa.

Nu stim ce s-a întâmplat cu fiul Elenei. El rămâne o mare absenţă. Se face o trecere bruscă de la disperarea agitată a mamei neputincioase de la primele minute ale filmului la apatia pietrificată, de după zece ani, a celei ajunse în locul pierderii. Elena a păstrat privirea goală, dezolantă. Privirea celei obligate să se resemneze, să se târască de la o clipă la alta, să fie în lume, dar prin absenţa vitalităţii.

Trezirea din apatia pietrificată

Jocul actoricesc al Martei Nieto îi va da nuanţe nebănuite personajului Elena, salvându-i până la urma expresivitatea. La început, mimica ei este cea de femeie tăcută, apatică, lipsită de pofta de viaţă. Este mimica unei învinse care se refugiază în propria tăcere și în munca de la barul de pe plajă, pe care îl și administrează. Într-o zi, se trezește cu Jean, chiar la barul unde ea lucrează.

Apariţia lui Jean dezgheaţă apatia Elenei. Pe chipul Elenei apatia pietrificată se transformă într-un farmec enigmatic. Tot ceea ce părea o mască rigidă se lasă în voia unei fluidităţi emoţionale noi.

Întâlnirile personajelor sunt vegheate de lumina magică din acea regiune. O lumină ce dizolvă graniţele dintre momentele zilei, declanșând treceri intraductibile de la o trăire la alta. Din nou, Sorogoyen sincronizează abil schimbările afective (nerostite) ale Elenei și variaţiile de lumină asupra orizontului marin.

O apropiere greșit interpretată de cei din jur

Jean începe să flirteze cu Elena. La început este timid, apoi începe să braveze, să mimeze curajul. Este precum adolescentul care și-a luat în sfârșit inima-n dinţi pentru a-și lăsa numărul de telefon pe un serveţel pe care i-l dă fetei de care îi place, știind că este mai mare și mai experimentată decât el.

Flirtul iniţiat de Jean duce la câteva întâlniri caste pe malul mării. Aveste intâlniri (aparent) întâmplătoare devin prilejul unor dialoguri inofensive. Apoi o rutină afectivă se construiește. Peste ea se va suprapune tensiunea unei complicităţi împotriva regulilor.

Legătura dintre Elena și Jean este ambiguă și așa va rămâne pe tot parcusul filmului. Din această ambiguitate sare scânteia unor tensiuni demne de un thriller psihologic. Pe măsură ce intimitatea psihologică este bruscată de intervenţia personajelor secundare ostile – părintii lui Paul, fratele macho și violent al acestuia, fosta prietenă care simte că-l pierde iar și iubitul gelos al Elenei, devenit posesiv – ai impresia că vezi un cuplu de neînţeleși vulnerabili, singuri împotriva tuturor.

Ritmul filmului devine o alternanţă echilibrată

Ritmul filmului este o alternanţă echilibrată (și eficientă) între acalmie și tensiunea explozivă. Apoi ia o turnură năucitoare. Încep izbucinirile impetuoase ale ritmului domol, pe măsură ce apar suspiciunile de pedofilie, hrănite de părinţii grijulii ai lui Paul.

Tensiunea demnă de un thriller păstrează totuși ritmul filmului dat de muzica de fundal: sunetul valurilor. De fapt, întregul ritm al filmului împrumută ceva din ritmul valurilor surprinse în imaginile ce îţi dau impresia că trăiești alături de personaje, iar trăirea nu este o simplă comparaţie clișeistică. Pur și simplu modul în care a fost filmat ţărmul mării, cu valurile ritmice și peisajul cu dune, bine incadrat, te va transporta acolo. Simţi că nu doar tensiunea unui thriller se apropie, apoi se îndepărtează de insula de intimitate emoţională unde au naufragiat Elena și Paul, ci întreaga existenţă umană, în ritualul gestionării și depășirii unei traume.

Un mesaj complex

Madre este un film având un mesaj mai complex decât îl bănuiai la intrarea în sala de cinema. Îi vei descoperi uimit straturile de semnificaţii expuse mai degrabă subtil și enigmatic.

Unind sensibilitatea iberică și eleganţa unui film francez cu scenariu minimalist, dar cu tensiuni ce se aculumează în detalii încărcate de aluzii simbolice la dinamica inconștientului (cum vezi în unele filme ale lui François Ozon) și în dialoguri sumare, dar percutante, Sorogoyen abordează subiectul sfâșietor al traumei lăsate de pierderea unui copil. Abordarea este una fără patetism, pentru a nu-și îngropa de tot personajul în durere. De aici și consistenţa psihologică multistratificată.

La început apare subiectul traumei. Dar scenariul nu se rezumă la travaliul doiliului prelungit. Nu este vorba doar despre durerea unei mame. Este vorba și despre fantoma din mintea ei, ce ia chipul unui alt copil. Totodată, este un film care vorbește despre feminitate. Despre ghemul de percepţii care pot îngrădi violent prin interpretări vulgare.

Feminitatea de dincolo de clișee

Regizorul are curajul de a recupera feminitatea liberă, exuberantă, de sub straturile durerii. Elena încetează să mai fie doar mama copilului pierdut. Ea devine simbolul feminităţii absolute, recuperate. Al feminităţii arhetipale, conţinătoare, iniţiatice (dar nu se în sensul erotic, mai degrabă în sensul călăuzitor, securizant). Personajul ei simbolizează tocmai acea feminitate neîngrădită de bănuielile penibile ale ignoranţilor. Ea ascultă de o chemare mult mai adâncă atunci când se apropie de Jean.

Efectul pe care îl are filmul în mintea spectatorului ţine și de alegerea inteligentă. Acesta a transformat într-un mesaj încercarea personajului Elena de a se recupera pe sine din abisul traumei. Este mesajul despre legătura și armonizarea lumii subiective cu legile impuse de ceilalţi. În acest film, ceilalţi sunt cei dornici de a vedea clișee vulgare acolo unde există mai degrabă o legătura inofensivă.

Marele drept la unicitate

Madre vorbește mai degrabă de tendinţa vocilor colective de a da, într-un cor al rușinii, niște sentinţe provenite din semnificaţi simpliste ori de câte ori se află în faţa unor legături pe care le consideră ambugui, tabu, mai ales între o femeie matură și un adolescent. Regizorul vorbește și despre marele drept la unicitate într-o lume care judecă folosind șabloanele îngustimii agresive.

Astfel, Madre nu este doar un drum de la traumă la suportabilitate. Vorbește mai degrabă despre drumul unei femei către sine, către o recuperare a libertăţii vecine cu autenticitatea și nuanţele afective ce i-au fost răpite odată cu trauma.

Madre este în primul rând un film despre o feminitate unificată, vindecătoare. Atât pentru Elena, cât si pentru cei din jur. Elena devine legătura cu arhetipalul, cu subiectivitatea enigmatică din fiecare fiinţă. Îţi dai seama de naturaleţea și autenticitatea ei în opoziţie cu scenele în care familia burgheză a lui Jean este reprezentată caricatural, la fel și superficialitatea adolescenţilor din mediul lui Jean.

Madre ar putea fi un excelent mesaj despre unicitatea umană, a trăirilor în raport cu părerile intruzive din exterior. Despre asta vorbește jocul actoricesc fertil pentru ambiguitatea bine construită, asumată regizoral. De fapt, filmul lui Sorogoyen ar putea fi un excelent material pentru cursurile de psihanaliză. Regizorul face tot ceea ce visează orice psiholog. Pledează pentru legitimitatea nuanţelor subiective, pentru acel răgaz oferit analizei înainte de a blama ceea ce vezi doar din afară.

Trailerul poate fi văzut aici.

Poţi citi și articolul despre filmul lui Almodovar, Madres paralelas (Mame paralele).