What Do We See When We Look at the Sky? – Un film aparte

Uneori, în calitate de cinefili dornici de a ieși din spaţiul familiar, avem parte de câte o surpriză. Apare în raza noastră un film aparte. Iar aparte se traduce printr-o frumuseţe vizuală ieșită din comun. O frumuseţe venită din alte vremuri, când timpul (cinematografic) avea mai multă răbdare. Alteori, aparte se traduce și printr-un scenariu bazat pe insolit sau pur și simplu prin dorinţa regizorului de a ne face să descoperim un loc sau oraș despre care nu știam prea multe și pe care dorim să-l vizităm odată ieșiţi din sala de cinema. Filmul What Do We See When We Look at the Sky? include toate aceste calităţi.

Filmul a fost apreciat și la Berlinale. Impresionează prin frumuseţea fotografică a cadrelor, printr-o poveste ce pare mai degrabă un basm modern, adaptat la realitatea unui oraș vechi, unde modernitatea și atemporalul coexistă, și mai ales prin șansa care ne este oferită de a ne lărgi perspectiva asupra destinaţiilor de călătorie.

Sub semnul mitului camuflat în real

Încă de la primele scene, What Do We See When We Look at the Sky? îi va face să suspine plini de voluptate estetică pe cei declaraţi fanii cinematografiei din spaţiul asiatic. Regizorul Aleksandre Koberidze mizează pe fluiditatea poetică a unui slow cinema făcut ca la carte. În fiecare scenă se instalează un timp al răgazului. Un timp ce îi permite fiecărui detaliu să respire frumuseţe. Exact ca-ntr-un film japonez sau coreean, detaliile devin personaje în sine. Nu vezi succesiune de scene, ci de tablouri. Şi tot ca-ntr-un film din spaţiul asiatic, delicateţea este dublată de aura de mister necesară unei povești în care mitul se camuflează natural în realitate.

Sub semnul mitului stă și povestea de iubire din What Do We See When We Look at the Sky?. Nu este o poveste din Asia, deși are un farmec oriental. Protagoniștii sunt Lisa și Giorgi. Ambii locuiesc în Kutaisi, al doilea oraș ca importanţă culturală din Georgia. Totodată, este unul dintre cele mai vechi orașe locuite din lume.

Două personaje cu povești speciale

Lisa este pasionată de medicină și lucrează ca farmacistă. Giorgi joacă fotbal și este un mare fan al echipei nationale argentiniene (însăși povestea lor începe în timpul unei veri în care este în toi un campionat mondial de fotbal).

Lisa și Giorgi se intersectează întâmplător. Se mai văd încă o dată, tot întâmplător. După ce hazardul îi face să se întâlnească și a doua oară, decid să își dea întâlnire la cafeneaua de lângă un renumit pod. Însă intervine o vrajă rea, în urma căreia ambii se trezesc având o altă înfăţișare. Așadar, nu se mai recunosc. Ea își pierde talentul la medicină. El nu mai poate juca fotbal. Amândoi devin niște suflete rătăcitoare, aflate în căutarea perechii pierdute.

Pierzându-și reperele din vechea existenţă, cei doi ajung să lucreze în același loc. De fapt, este vorba chiar de locul unde ar fi trebuit să se întâlnească. Astfel, cei doi se văd zilnic, dar nu se mai pot recunoaște. În ajutorul lor vine, fără să vrea, o regizoare. Aceasta realizează un film ce aduce împreună mai multe povești de iubire.

Orașul vechi, un personaj în sine

Încă din scenele în care fiecare personaj ajunge să aibă, peste noapte, o altă înfăţișare, te întrebi dacă Lisa și Giorgi se vor mai recunoaște vreodată. Răspunsul la întrebare nu vine rapid. Până să ajungi să afli despre viitorul legăturii lor, regizorul te plimbă prin orașul celor doi. De fapt, orașul istoric devine un personaj în sine. La tot pasul apar detalii înșelătoare. Aceste detalii fie îi apropie, fie le amână întâlnirea lămuritoare.

Alegerea locului unde se defășoară acţiunea a fost cum nu se putea mai potrivită. Datorită acestui loc, până și cei ce nu au răbdare să vadă un film lent ajung să-l felicite pe Aleksandre Koberidze tocmai pentru alegerea unui ritm lent.

Orașul unde are loc povestea de iubire este perfect pentru un astfel de film. Îl vor adora mai ales cei dependenţi de plimbări melancolice și de cartiere pline de clădiri vechi, ce par din alt timp. Este vorba despre orașul Kutaisi, din Georgia. După apusul soarelui, iluminatul public discret îl transformă într-o feerie. Mai ales vara. Ziua, Kutaisi este o oază de nostalgie, o breșă în timpul nostru agitat, datorită grădinilor.

Grădinile, vegetaţia generoasă, ce face trecerea de la o climă la alta și care străpunge nostalgic ziduri de ruină, cartierele de case vechi, construite lângă apă, cafenelele din zonele pitorești, ce vibreaza în ritmurile unui campionat mondial, te fac să sorbi fiecare cadru, visându-te acolo.

Kutaisi, un oraș între lumi

În film, Kutaisi pare un oraș între lumi, între secole, între imperii și între continente. Amintește de farmecul poetic al unui oraș descris în romanele lui Orhan Pamuk. Sau ale unui scriitor ce regretă frumuseţea altor vremuri. Peste influenţa otomană se suprapun straturi de culturi. Descoperi astfel o Georgie devenită un mozaic gata să te farmece. O Georgie unde nici măcar unele construcţii de influenţă stalinistă nu au urâţit-o.

Emblematicul Kutaisi este un loc al colinelor împădurite luxuriant. Din spaţiul urban, modernizat, aluneci într-o zonă pitorească având un farmec rustic. Într-o astfel de zonă locuiește Lisa. De la geamul apartamentului improvizat într-o casă veche se aude susurul apei. Exact ca-ntr-un basm, detaliile simbolice ale interioarelor joacă un rol esenţial în estetica ademenitoare a filmului. Încăperile din apartamentele protagoniștilor sunt precum niște picturi. Vezi o succesiune de naturi moarte în care fiecare detaliu pare să deţină cheia dezlegării blestemului.

Transparenţa unui pahar vechi de cristal. Zidul coșcovit în lumina sepia răspândită de un felinar noaptea. Un parc discret și o adiere ce mișcă șerpuitor crengile unui pom. Toate sporesc farmecul, transformând filmul într-o galerie de artă fotografică.

Două povești de iubire

În What Do We See When We Look at the Sky? ai de fapt două povești de iubire. Peste povestea demnă de basm a Lisei și a lui Giorgi s-a suprapus iubirea dintre cineastul Aleksandre Koberidze și orașul Kutaisi.

Unele scene dau impresia că povestea cu farmec atemporal este de fapt un pretext pentru a imortaliza ritmul unui oraș a cărui unică raţiune de a exista este aceea de a-și răspândi propria vrajă. De a învăţa fiecare generaţie să-i privească, să-i înţeleagă frumuseţea.

Personajele se plimbă prin oraș. Prin parcurile și prin grădinile publice. De la o cafenea la alta sau de la un cartier la altul. Fiecare detaliu vegetal sau arhitectural are o expresivitate simbolic-aluzivă. De fapt, întregul oraș Kutaisi, așa cum este el imortalizat în acest film, pare o alegorie care te invită să îi deslușești mesajele sau care pur și simplu te roagă să te lași purtat de magia locului, să te scufunzi în ritmul altei lumi.

Mozaicul de culturi

Ştiind că vor fi tentaţi să citească despre mozaicul de culturi și de perioade ce au șlefuit Kutaisi, regizorul Aleksandre Koberidze a avut el însuși grijă să redea în scenele răbdătoare intersecţiile mai multor influenţe, reflectând astfel sursele de frumuseţe asociată unui astfel de oraș. Așadar, vezi mai multe secole în aceeași scenă. Tinerii dezinvolţi folosind ultimele gadgeturi aleg să pălăvrăgească la o cafenea de pe malul apei, într-un decor amintind și de partea medievală a orașului.

De asemenea, într-un film plin de tăceri, chipurile vorbesc. Delicateţea personajelor feminine și trăsăturile pregnante ale chipurilor masculine par niște picturi ce prind viaţă în prezent. Ai impresia că vezi eleganţa demnă a domniţelor din picturile cu aer bizantin. Expresiile personajelor masculine amintesc de acea melancolie cu aură enigmatică din estetica armenilor (Kutaisi are și influenţe armene).

În tăcerile prelungite, chipurile alese le vor aminti, prin trăsături, mister și graţie, de cele din filmul lui Parajanov – Culoarea rodiei. De asemenea, relaţia vizual-poetică (demnă de arta fotografică) dintre personaje și locurile scufundate în vegetaţie, le amintește cinefililor de filmele-cult ale lui Abbas Kiarostami.

O poartă spre un alt timp

Optarea pentru o poveste la graniţa realismului magic poate fi considerată și o poartă spre un alt timp. Un timp al inocenţei recuperate. Simţi adiind o inocenţă care se degajă în fiecare scenă. Prezentă pe fiecare chip. De fapt, întregul oraș transmite o stare securizantă. De asemenea, te îmbie printr-un ritm al oniricului. Te scoate din propriul prezent, din agitaţia unei istorii actuale de necontrolat. Iar un rol vital în transmiterea stării de răgaz sufletesc și de inocenţă îl are coloana sonoră.

Muzica bine aleasă

Fiind plasată în timpul unui campionat mondial de fotbal, povestea permite infiltrarea unei nostalgii pe care locuitorii cartierelor aglomerate o înţeleg cel mai bine. Există o scena aparte, în care întregul oraș pare să participe la Campionat. Dar mai ales copiii, având acea energie molipsitoare. Aceștia improvizează propriul stadion pe un maidan, în faţa blocului. Pe fundal se derulează melodia considerată poate cel mai iubit și frumos imn al unui campionat de fotbal.

Celor din generaţia care a prins bucuriile oferite de naţionala de aur la primul campionat în libertate (pentru ţările abia ieșite din comunism) – campionatul din anul 1990 – acordurile melodiei incluse în film – Notti Magiche/Un’estate italiana –le vor face pielea de găină. Câte nostalgii și amintiri estivale vor umple sala de cinema! E clar! Regizorul Aleksandre Koberidze știe cum să apese pedala nostalgiei după o tinereţe sau copilărie plină de visurile unui nou început. Toate strânse în hitul devenit imnul nu numai al unui campionat, ci al unei generaţii dintr-un Est ce abia învăţa să viseze.

Forţa nostalgiei estivale

Ajungi să-l bănuiești pe regizor că ar fi un deţinător de premoniţii. Parcă ar fi presimţit vremurile grele abătute iar peste Estul aflat sub blestemul sovietic. De aceea ne-a dat un film ce invită la căutarea frumuseţii. La coexistenţa atemporală cu poezia sau cu timpul magic. Genul de film în care plesnește brusc, precum seva dintr-o grădină din Kutaisi, cântecul unei generaţii nu doar de microbiști, ci de estici visători. Imnul campionatului mondial, cu a lui izbucnire de euforie, de poftă de viaţă, pe fundalul unui oraș ce respiră nostalgia estivală ce te face să vrei să-ţi derulezi propriul timp. Sa te reîntorci la visurile, la speranţele din anii copilăriei, ale adolescenţei. Mai ales dacă ai prins începuturile anilor ’90, cu ale lor promisiuni și prime libertăţi ce adiau în aerul cartierului unde răsunau versurile din Notti Magiche…

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să descoperi și filmul Chess of the Wind.