Die, My Love – Magnetic si incomod

Degradarea cuplului – de la euforia și extazul începuturilor, când frenezia erotică plutea în aer, la agonia convulsivă devenită o formă extremă de a combate devitalizarea ce anunță depresia, agonie întreținută de frustrările neînțelese de celălalt partener ce le subestimează mesajul, considerându-le isterie, infantilism sau nebunie – este un subiect generos pentru filmele psihologice. În Die, My Love, analiza psihologică este pulverizată în reacții imprevizibile, ce duc iraționalul spre o explozie ca defulare maniacală de nefericire personală.

Din această defulare nervoasă, regizoarea Lynne Ramsay face un spectacol furtunos al apocalipsei din interiorul personajului feminin. Depresia postpartum devine o succesiune de stări explozive. O criză explorată abisal, până la suprarealismul pulsional, a unei mame copleșite.

Un rol de un magnetism feroce

photo credit: Films de Cannes a Bucarest/https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/die-my-love/

Jennifer Lawrence face un rol de un magnetism feroce. Sperie și farmecă totodată, într-o furtună de senzualitate, furie și distrugere când intră în pielea personajului Grace – o mamă ce se simte captivă într-o lipsă a sensului asociat cu depresia postnatală, după ce este izolată, imediat după nastere, într-o casă din pustietatea aleasă de partenerul ei Jackson (Robert Pattinson) pentru un trai idilic, și în care sexualitatea – singura luptă împotriva devitalizării – se intensifică prin fixaţia faţă de vecinul devenit o fantezie, pe măsură ce dezinteresul partenerului crește disprețuitor.

Ecranizare surprinzătoare

photo credit: Films de Cannes a Bucarest/https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/die-my-love/

Ecranizând romanul omonim scris de Ariana Harwicz (tradus de Liliana Pleșa Iacob cu titlul Mori, iubitule! pentru Editura Vellant), Lynne Ramsay își păstrează dorinţa de a exterioriza prin imagini demne de arta fotografică toate acele conţinuturi ale psihicului greu de încadrat sau adesea descrise clișeistic sau prin detaliile austere ale unui tablou clinic. La fel cum a făcut și în filmele anterioare, cineasta se încumetă să capteze o lume văzută prin ochii celor ce își pierd echilibrul așa cum este descris acest echilibru de stardardizarea impusă de majoritate și de grilele de evaluare.

Totuși, nu morbidul și letargia domină filmul. Dimpotrivă, te impresionează prin vitalitatea detaliilor vegetale sau ale încăperilor, demne de fotografiile având o patină vintage. Domină cromatic verdele nostalgiei după vârsta de aur în grădina idilică sau după edenul începutului de relaţie, culorile vii, pastelate, ale unei petreceri de nuntă în stil country sudist, peste care se întinde orizontul de un albastru estival deasupra auriului intens al lanurilor asociate cu tabloul vastităţii câmpiilor americane din mijlocul unui nicăieri atemporal, dar din care aștepţi să răsară oricând acel ceva declanșator, așa cum ne-a învăţat istoria cinematografiei.

Neliniștea din peisaje idilice

Ceea ce pare a fi o depresie este mai degrabă exteriorizată vibrant. Prin tablouri idilice. Vezi multă culoare în lumea lui Grace. Mai ales în relaţia ei cu peisajele. Vegetalul expansiv, estival, demn de un tablou al tihnei contrastează cu neliniștea ei. Pe măsură ce o vezi pe Grace din ce în ce mai tristă și iritată până la explozii de furie, culorile idilice ale peisajului se accentuează, răsfăţându-ţi retina.

Frumuseţea vizuală devine conţinătoare pentru Grace. Pentru toate stările bulversante ale ei. Nu poţi să nu te întrebi dacă dorinţa de a-și plasa personajul în cadre precum niște fotografii plăcute retinei, ca un vis de vară în natură, nu este de fapt un mesaj subtil prin care Lynne Ramsay transmite lupta lui Grace împotriva capitulării prin devitalizare, strigătul celei ce plesnește de energie, dar și tot ce are Grace mai bun, toată acea poftă de viaţă care este ignorată din momentul în care își exteriorizează copleșirea, acea copleșire nepermisă de modelul nerealist al mamei perfecte, care nu se plânge.

Lynne Ramsay are flerul de a lega simbiotic stările personajului feminin (izolat) de forţa simbolică a peisajului. Fără a forţa prin accentuearea unor detalii sau prin mișcări excentrice ale camerei. Îi sunt suficiente gesturile imprevizibile demne de o coregrafie experimentală ale lui Grace, interpretată acaparant (și epuizant) de Jennifer Lawrence.

Această corespondenţă feminin-natură-maternitate depășește clișeele. Peisajul nu este unul care sa exprime acea maternitate conţinătoare. Nici regenerarea ciclică prin naștere și nici abundenţa. Idilicul capătă până la urmă un aer bizar. Chiar dacă verdele rămâne verde netulburat, iar albastrul verii este la fel de intens. Doar liniștea de thriller în care un rău plutește în peisajul cu o casă izolată și cu întinderea nesfârșită prevestește o nouă erupţie de frustrare, de furie despre care nu vei ști unde se va opri.

Imagini în locul unor cuvinte

photo credit: Follow Art Distribution/https://followartdistribution.com/filme/mori-iubirea-mea/

Dincolo de frumuseţea vizuală – captată mai degrabă pentru a ironiza falsa imagine asupra unui așa-zis eden maternal din primele luni de după naștere, în care este ignorată orice trăire bulversantă a mamei ce se teme de judecata celorlalţi sau de ratare în relaţia cu propriul copil – peisajul din jurul casei izolate amintește ca în faţa vastităţii și a contradicţiilor psihicului uman tot ce poţi face este să recurgi la proiecţii vizuale metaforice ale stărilor. Să lași peisajul să absoarbă enigmele ce ţin de mintea umană, fără a le vulgariza printr-o simplificare demnă de un amatorism cu pretentii de analiza psihologică. Iar Lynne Ramsay cunoaște arta ambiguităţii prin lăsarea personajelor să se manifeste, să ţi se arate fără explicatii, asumându-și perplexitatea privitorului, nedumerirea ta.

De altfel, regizoarea amintește de relaţia cinematografiei cu abisurile psihicului. De resursele vizualului pentru a capta revelator sau dimpotrivă, enigmatic, tot ceea ce nu poate fi povestit, cel puţin nu până la capăt. De aici și impresia că unele scene – mai ales cea a dansului mirilor – sunt filmate astfel încât să conţină acea langoare onirică. A desprinderii personajului de realitatea celorlalţi.

Scena în care Grace își dă senzual capul pe spate într-o ploaie de confetti surprinde cel mai bine balansul între euforia începuturilor și abisul deziluziilor necruţătoare. Acea ultimă stare de fericire înaintea unui dezastru cauzat de atitudinea celor din jur ce transformă firescul unor trăiri bulversante ale mamei într-o capcană a blamării colective și a învinovăţirii parafate de un diagnostic obtuz.

Aruncarea în lumea personajului feminin

photo credit: Films de Cannes a Bucarest/https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/die-my-love/

Filmul devine o analiză, o căutare a sensurilor și a motivelor, ci o aruncare a spectatorului în lumea unui personaj feminin ce nu își refuză nicio reacție considerată bizară de cei din jur. De fapt, Die, My Love transformă într-o coregrafie tensionată, ciudată, subiectul depresiei postnatale, multă vreme un tabuu ce spărgea mitul fericirii în primele luni de maternitate, după ce generație după generație era negat dreptul femeii de a-și exprima epuizarea, caruselul emoțiilor copleșitoare, izolarea socială și negarea timpului personal ca formă de renunțare la propria lume, fiind blamate orice dorință și activitate în afara fuziunii mamă-copil.

Deși este un film despre un cuplu nevoit să gestioneze transformările ce apar odată cu nașterea unui copil, noul film al lui Lynne Ramsay ar fi putut deveni la fel de bine un one woman show. Jeniffer Lawrence susține până la capăt un rol precum un performance. În unele scene dansează pur și simplu când personajul ei se simte copleșit. Sau furios din cauza perspectivei obtuze a celor din jur. Corpul preia control în dansul cu accente adolescentine. În mișcările ce imită o felină nervoasă. Prinsă între ademinire și vulnerabilitate mascată de atacarea partenerului.

Coregrafia abandonului

Grace – o scriitoare ce se luptă cu propria ratare când nu dansează maniacal în fața bebelușului până se întoarce soțul ei acasă – aproape renunță la cuvinte. Iar Jennifer Lawrence reușește să ducă până la capăt această cădere în instinctual.

Transformă spațiul domestic – imaginea clasică a locuinței americane pentru oameni cuminți, din lemn, cu mansardă și tapet înflorat, înconjurată de pădure, departe de lumea decadentă – în scena unui dans al disperării. Un dans ce dezlănțuie energic disperarea prin furie, gesturi sfidătoare, provocatoare în fața altor mămici care și-au intrat în rolul cerut de societatea ce le vrea impecabile, disponibile în totalitate pentru cei din jur, în haine decente și mereu cu zâmbetul binecuvântarii materne pe buze, în timp ce Grace le strică petrecerea aruncându-se în piscină, fără costum de baie, precum o adolescentă obraznică, spre stupefacţia soțului Jackson interpretat de Robert Pattinson astfel încât să semene cu pămpălăul analfabet din punct de vedere afectiv în fața complexității feminine.

Soţul – un spectator buimac

Die, My Love ar fi putut deveni o coregeafie a cuplului ce trece de la extazul atracției la ura nimicitoare. O poveste a celor ce nu mai pot trăi împreună, dar nici separat. Însă Jackson nu participă la această coregrafie. Își maschează dezinteresul față de dorințele (mai ales erotice ale partenerei) printr-un apel la rațiune.

Jackson rămâne un spectator ce privește buimac această bizară coregrafie a soției. Reacțiile de soț care se victimizează în fața unei partenere exuberante ce exprimă isteric sau precum un asalt de felină iritată nefericirea, frustrarea asociată depresiei, epuizarea și furia îl fac să rămână un privitor ignorant. Spre deosebire de Grace, el este un personaj simplificat. O caricatură a bărbatului ce nu poate desluși alfabetul complex al stărilor prin care trece o femeie căreia i se cere tacit să accepte scindarea între partenera ce își asumă propria exuberanță sexuală și mama care nu există decât pentru a avea grijă de casă și de copil, o menajeră a bărbatului ce este încă activ profesional în timp ce soţia devenită mamă stă izolată în casa din pustietate.

Simbolurile asociate locului

În construcția personajului feminin, locul devine o expresie a psihicului. Casa tradițională americană și peisajul unde câmpia întinsă întâlnește pădurea îți amintesc de filmele clasice americane în care liniștea idilicului ascunde o prevestire sinistră, pe măsură ce resorturile ascunse ale personajelor devin de nedeslușit. De fapt, în acest refuz al regizoarei de a-ți dezvălui cauzele ce declanșează reacțiile impetuoase ale lui Grace se sprijină consistența filmului.

Minimalismul scenariului bazat pe o narațiune ce duce spre nicăieri îi permite lui Jennifer Lawrence să facă un spectacol al stărilor de neînțeles. Adâncește misterul personajului ei pe măsură ce îi permite reacții din ce în ce mai exibiţioniste și inacceptabile odată raportate la codurile impuse de societate unei femei tocmai devenite mame.

Ținând cont de stilul incomod al scriitoarei care a semnat romanul omonim ce a stat la baza filmului, poți descifra interpretarea lui Jennifer Lawrence în cheia unui manifest extrem împotriva imaginii artificiale asupra maternității expuse idealizat. Actrița pare să fi înțeles furia personajelor feminine din lumea scriitoarei. O furie justițiară catalogată drept nebunie. Pedepsită de societate prin aplicarea obtuză a normelor neactualizate. Și tot ca în lumea scriitoarei, peisajele rurale și casa liniștită sunt doar ecourile vocii sarcastice reprimate ale personajului feminin, căruia nu i-au mai rămas decât gesturile vijelioase.

O coregrafie a gesturilor imprevizibile

Filmul Die, My Love este în primul rând o coregrafie a gesturilor imprevizibile. Paradoxal, regizoarea și actriţa traduc intens o lume feminină complicată dar neînțeleasă tocmai prin gesturi din ce în ce mai rudimentare, mai primitive. Lui Jennifer Lawrance îi reușește un performance solicitant. Unul al unei văpăi interioare presante. De fapt, filmul este despre acest performance al focului interior ignorat. Focul ca formă a vitalității ce poate deveni agonia ca anticipare a ratării. Pe toate planurile.

Prin modul în care intră în pielea lui Grace, Jennifer Lawrence te solicită. Actriţa te aruncă în haosul în care plonjează personajul său. Asiști la dezintegrarea a tot ceea ar fi trebuit să fie liniștitor, securizant. Grace se lasă în voia propriei agitaţii. Se năpustește asupra casei. Asupra partenerului Jackson, mereu obosit, nedumerit. Doar copilul scapă de furia ei, alegând să-l ia mai degrabă la dans pe melodiile veseliei dintr-o altă viaţă, din acea viaţă a tihnei domestice.

Şi tocmai această aruncare în haosul emoţiilor scăpate de sub control se găsește consistenţa filmului. Mesajul adânc, menit să sensibilizeze așa cum o face de obicei un dansator ghidat de un coregraf avangardist adept al dansului contemporan prin care stările greu de expus ajung să forţeze trupul să se exprime prin spasme sau prin formele de dinaintea cuvintelor, așa cum face Jennifer Lawrence în scenele în care personajul său imită mișcările unei feline.

Spectacol ce hibridizează artele

De fapt, filmul ar putea fi reprodus și sub forma unui spectacol ce hibridizează artele performative. Îţi vine sa faci această asociere prin refuzul regizoarei de a le încredinţa gesturilor ce nu pot spune cuvintele și de a reduce la minimum dialogurile în faţa unor schimburi de priviri între femeile din generaţii diferite sau între femeia cu psihic inaccesibil și partenerul intrat în rolul celui raţional ce ascunde un analfabet autosuficient când trebuie să se confrunta cu ieșirile impetuoase ale partenerei.

Cu acest denunt al ignoranţei deghizate în urgenţa unui diagnostic în locul explorării vei rămâne la final. Fără a ţine o lecţie despre feminism, lui Lynne Ramsay i-a ieșit un film cât se poate de feminist. Cu acel mesaj ce repune pe tapet privirea masculină incompletă asupra psihicului unei femei. Regăsești acea persistenţă a vechilor credinţe în incapacitatea femeii de a-și evita isteria, dinainte să mijească zorii psihanalizei, singura soluţie fiind scoaterea ei din lume pentru tratament specializat, nicidecum o înţelegere mai adâncă a legăturii dintre tulburare și limitele impuse de o societate ce a formulat și perpetuat adesea o imagine inautentică a maternităţii din primul an, validând numai trăirile gingașe.

Poţi vedea trailerul aici.