A Good Place – Un debut straniu

Dublu premiat la Festivalul de la Locarno și prezentat, în premieră, în România, la Bucharest International Film Festival 2023, A Good Place este un debut primit cu entuziasm de cei ce preferă filmele ieșite din comun. Acele filme greu de povestit, în ale căror scene (pe cât de enigmatic-evazive la nivel de semnificație pe atât de minuţios construite la nivel pictural) te scufunzi ca-ntr-o lume stranie, cu propriile reguli și coduri ale interpretării, pentru a te debranșa, chiar și pentru mai puţin de două ore, de la previzibil.

Locul, un personaj în sine

Impresionând prin vizualul cadrelor picturale și reprezentând atât peisajul asociat zonelor pitorești izolate, cât și naturile moarte ce grupează obiecte banale în compoziţiii demne de arta flamandă, regizoarea Katharina Huber pleacă de la recognoscibil pentru a crea o lume cu totul diferită. Plasează această lume la intersecţia dintre alegorie, distopie, mitul omului reîntors în mijlocul naturii (mit expus cu mult sarcasm) și povestea despre simbioza toxică dintre un loc izolat și relațiile disfuncționale.

O astfel de relație maladivă cu locul aparent idilic par să o aibă și personajele filmului. Ele sunt încarcerate psihologic într-o așezare ce ar fi fost potrivită și pentru un film despre țărani obligați să ducă un trai anost, care să-i țină în ignoranță prin decuplarea de la civilizație.

Distopie mascată

A Good Place ar fi putut fi la fel de bine un film cu acţiunea în secolul al XIX-lea, dacă nu am fi auzit vocile de la radioul ce le aduc personajelor știri despre lansarea unei rachete în spațiul cosmic sau despre descoperirile științifice expuse mai degrabă angoasant în emisiunile radiofonice ascultate obsesiv. De fapt, radioul pare să fie un alt personaj central. Stabilește atmosfera și influențează reacțiile. De asemenea, îi dă notei distopice a filmului acea necesară direcție apocaliptică (personajele se gândesc la sfârșitul omenirii prin colapsul comunității când aud despre lansarea în spațiu a rachetei).

Filmul surprinde interacțiunea unor tineri -două fete și un băiat- retrași în mijlocul naturii. Acestia par rupți de lume. Ai spune că trăiesc precum cei din comunitățile înapoiate. Camera insistă asupra detaliilor ce compun viața de zi cu zi a tinerilor – pregătirea mâncării, stabilirea unui confort rudimentar. Deși vestimentația și accesul la tehnologie îi plasează în modernitate, au privirea taciturnului căruia i s-a luat accesul de timpuriu la orice formă de evoluție, rămânând doar o mână de lucru în gospodăria rurală izolată, instinctualul acaparându-le mintea.

O lume a instinctelor

Instinctualul pare să definească și legătura personajului masculin cu ambele personaje feminine. Nu ni se prezintă natura legăturii și nici nu știm dacă este triunghi amoros. Singura certitudine este impetuozitatea ce frizează patologicul.

Personajul masculin pare un psihopat. El vrea să o impiedice pe una dintre tinere să părăsească locul izolat. Însă piedica pare una mai degrabă psihologică. Nu știm motivele care amână evadarea din acel loc. Nici ale dependenței maladive din acest triunghi. Totul este scufundat în tăceri eliptice. Pe cât de evidentă este alunecarea spre ideaţia patologică, pe atât de enigmatice par acele resorturi interioare de la baza ei. De fapt, regizoarea nu este interesată de tabloul clinic al personajelor. Deturnează naturalismul unor scene și obsesiile acestora spre imaginarul cu tentă apocaliptică.

Alegorie și experiment

Obsesia personajelor pentru legătura dintre explorarea spațiului și posibilul sfârșit al unei lumi deturnează imaginile idilice în direcția unei alegorii specifice filmului experimental. Acel gen de film în care privești interacțiunile unor personaje de parcă ai fi un intrus. De la prima până la ultima scenă ai impresia că te-ai ratăcit și ai nimerit în casa unor oameni ale căror legături îți creează confuzie. Iar confuzia nu este o scapare a regizoarei debutante. Dimpotrivă, este deliberat întreținută. Te intrigă tocmai pentru a te ține și pe tine captiv. Folosește ca momeală tocmai încercarea naturală a minţii spectatorului de a da un sens.

Deși este un film mai degrabă static la nivel narativ, compensează prin tensiunea mocnită. O tensiune care face cât o mie de replici. Insistența expresivă și prevestitoare asupra detaliilor și chipurilor amintește de un thriller nordic. Unul în care tensiunea crește fără a mai fi ușor detectabilă. Apoi din liniștea peisajului atemporal izbucnește vulcanic actul ce-ți dinamiteaza toate predicțiile.

A Good Place reflectă arta unei regizoare ce strecoară insidios elementele demne de un thriller psihologic. Mai mult, scufundă anumite scene și personaje într-o tăcere frustrantă pentru a-ți da impresia că totul va vira către un horror datorită unor elemente malefice bine camuflate în elementele statice ori în interiorul personajelor taciturne. Iar numerotarea inversă a capitolelor ce alcătuiesc filmul întăresc aceasta expectativă. Nu este doar numerotarea inversă asociată lansării în spațiu. Ar putea simboliza o iminentă explozie a tensiunii mocnite. Una care să-i ofere deznodământului acea forță asociată stupefacției.

Poţi vedea trailerul aici.