Fuga din Egipt – Amintiri din Alexandria cosmopolita

0

Cărţile precum Fuga din Egipt îţi dau impresia că ai trăit ani de zile în altă ţară pe durata lecturii. Că timpul tău a rămas suspendat, iar timpul personajelor s-a dilatat până l-a înlocuit pe al tău. Brusc și fără să-ţi lase răgazul de a te hotărâ dacă vrei să le urmezi în lumea lor. Totuși, nu te simţi prizonier. Nici măcar oaspete. Ci parte a familiei, identificându-te cu acel personaj care alege ipostaza de martor lucid ce duce mai departe poveștile alor săi cu duioșie, dar și cu necruţătorul ochi satiric. Plin de compasiune, dar și gata de a expune și greșelile celor pe care îi iubește cel mai mult.

Un astfel de personaj-narator este și protagonistul din Fuga din Egipt. El te poartă din Alexandria anilor ’40 până în anul în care lumea cosmopolită a orașului unde trăiau greci, evrei sefarzi (din Peninsula Iberică) și mizrahi (evrei stabiliţi în ţările majoritar musulmane), armeni, britanici, francezi și arabi a devenit o capcană din care mulţi au încercat să fugă încontro au văzut cu ochii.

Lângă marile romane despre Egipt

Roman al devenirii cu amplitudine pătrunzătoare de frescă socială, Fuga din Egipt oferă o lectură intensă. Pagini cu parfrum oriental și eleganţă din alte vremuri. O priveliște largă, plină de contraste, spre o lume ce freamătă la intersecţia unor culturi, unde Vestul se lasă ademenit de miresme îndepărtate, iar lumea considerată orientală se află între suspinciune și tentaţia de a intra în graţiile străinilor ce îi promit un progres plin de rafinament.

Scriitura ce împrumută răgazul introspecţiei în faţa contopirii unei lumi cu nostalgia rămasă după alungarea din ea, după ce au loc metamorfoze dureroase, așază Fuga din Egipt pe același raft cu al romanelor esenţiale pentru înţelegerea nuanţată a relaţiilor dintre ţările născute prin destrămarea unor imperii și influenţa occidentală postbelică din Nordul Africii și din Orientul Mijlociu, cum ar fi Trilogia Cairoului, și al romanelor despre trepidaţiile societăţilor aflate între continente odată cu dispariţia unui imperiu ce se întinsese până-n Maghreb și Orientul Mijlociu, scrise de Orhan Pamuk.

Alexandria, marele personaj

Fuga din Egipt este o fereastră spre o lume irezistibilă prin varietatea ei. Prin contradicţiile dureroase, dar și dătătoare de atracţii devenite mari iubiri. O lume expusă ca urmare a dragostei imposibil de uitat pentru un oraș cameleonic, vechi de mii de ani. Fereastra dă spre una dintre cele mai frumoase terase de unde se vede celebra stradă Memphis din Alexandria, cu priveliști spectaculoase peste ziduri vechi, amintind de Maleconul havanez, și clădiri elegante ce păreau să rivalizeze cu arhitectura din Nisa.

Pe această stradă paralelă cu ţărmul mediteraneean se aflau casele burgheziei cosmopolite. Inclusiv ale comunităţii evreilor sefarzi cărora încă le era dor de Constantinopolul din care plecaseră pentru a nu le fi ameninţată stabilitatea după escaladarea tensiunilor ce au dus la destrămarea Imperiului Otoman.

Strada Memphis devine un personaj în sine. Unul cu o privire spre Occident și altul spre lumea unde vocile grecilor și ale vânzătorilor arabi se amestecau. Strada este o lume în care vei intra cu toate simţurile. Exact ca-ntr-un mare oraș oriental aflat între culturi și între două regimuri politice, dintre care unul vrea să îl deposedeze tocmai de farmecul cosmopolit prin care ademenise călători timp de milenii.

În saloanele evreilor sefarzi

Prin acest roman, Andre Aciman îmbină echilibrat marea istorie cu micile istorii. Acele istorii ce alcătuiesc memoria unei familii de evrei întinse pe mai multe continente și în care se aud limbi diferite. De la cele vorbite de cercurile educate ale Egiptului – engleza și franceza, cu intarsii nostalgice de greacă din Constantinopol – la vechea Ladino, limba vorbită de evreii sefarzi.

Observaţiile despre această lume transformă romanul Fuga din Egipt într-o carte de neratat pentru cei ce vor să înţeleagă și istoria evreilor sefarzi. Cine erau sefarzii? Ei erau evreii care se adăpostiseră timp de secole în Peninsula Iberică. Au fost asociaţi cu dezvoltarea Granadei alături de mauri și care, alungaţi de Inchiziţie, s-au stabilit în Constantinopol, unde au fost apreciaţi de sultani, sau în nordul Africii și în Balcani. Limba sefarzilor, numită Ladino, era o șlefuire proprie a limbii spaniole. Această limbă devenise o punte între culturi, fiind vorbită intens în multe orașe. Ladino se putea auzi pe străzile orașului bulgăresc Ruse, iar în Salonic ajunsese să lege mai multe etnii, căpătând chiar statutul de limbă comună, asemenea englezei în zilele noastre.

La rândul său din comunitatea sefardă, Andre Aciman scrie romanul unei familii extinse care pleacă din Istanbul după destrămarea Imperiului Otoman și ajunge să facă parte din burghezia orașului Alexandria. Familia avea vecini greci, evrei, britanici, francezi, armeni și străbătea prăvăliile pentru a se tocmi cu negustorii arabi. Cercul social era legat cultural mai ales de britanici și de francezi.

Un portret cu nuanţe

Romanul prezintă familia de sefarzi cu toate calităţile și defectele ei. Aciman este neiertător cu personajele ce aveau prejudecăţi și nu ezită să critice snobismul și dubla măsură. Nu uită nici de marea dramă a evreilor alungaţi din Egipt în anii ’50 și ’60. Au devenit ţinta prigoanei din cauza conflictelor din Orient și dintre autorităţile egiptene și cele franceze și britanice pentru controlul asupra Canalului Suez, planând asupra evreilor din Egipt suspiciuni neîntemeiate. Atunci a fost atacată fibra cosmopolită a orașului Alexandria. De asemenea, prezintă modul în care unii evrei sefarzi din înalta societate îi priveau pe evreii așkenazi (preponderent din Europa de Est) și pe evreii din ţările de cultură arabă (mizrahi).

Tocmai redarea atitudinilor contradictorii ale unor personaje sefarde faţă de evreii mizrahi – bunica sefardă a protagonistului-narator și cei din familia ei îi priveau cu dispreţ și prejudecăţi pe cei din familia norei ei (mama protagonistului), care făceau parte din comunitatea evreilor ce trăiseră în Siria și cărora li se spunea evrei arabi – necesită niște detalii suplimentare. Detalii despre contextul istoric și despre modul în care acesta a schimbat (sau deformat) mentalităţi, astfel încât cititorul să nu tragă niște concluzii pripite, greșite.

Importanţa înţelegerii contextului

Cuvintele unor personaje din comunitatea sefardă referitoare la populaţia autohtonă, arabă, dar și faţă de ceilalţi evrei ce trăiseră în ţările preponderent musulmane, nu are legătură cu marile conflicte de azi. În anii în care se petrece acţiunea romanului, evreii din Egipt nu îi percepeau pe arabi ca pe niște vecini ostili. Cel puţin nu în Alexandria cosmopolită.

Dispreţul anumitor personaje sefarde, care se doreau occidentalizate, nu era dispreţul (atribuit de necunoscători) evreului faţă de acei arabi pe care îi considera ostili civilizaţiei sale. Era dispreţul colonistului european, al cărui model fusese internalizat de toţi cei ce doreau să se integreze în înalta societate occidentală, încât să nu mai pară străini, orientali. Prin urmare, nu trebuie confundat contextul din anii în care se petrece acţiunea romanului Fuga din Egipt cu apariţia conflictelor din Orientul Mijlociu după finalul Mandatului Britanic și care au urmări până în zilele noastre.

Trebuie menţionat că evreii sefarzi au coexistat secole de-a rândul cu musulmanii. Au îmbogăţit dezvoltarea culturală din Andaluzia maură. La fel și evreii mizrahi au coexistat îndelungat cu musulmanii din Orientul Mijlociu și din Maghreb. Până și legendarul sultan Saladin, poreclit Leul deșertului, avea consilieri evrei.

Atitudinea de snob a unei părţi din burghezia sefardă are legătură cu preluarea, prin interiorizare, a unei atitudini specifice mai degrabă europeanului colonialist. O preluare inconștientă și care devenise o consecinţă nefastă a internalizării unor atitudini specifice majorităţii, a tentativei de a se integra, de a șterge diferenţele dintre (cel considerat) străin și populaţia autohtonă. Revenea astfel vechea teamă a evreului prigonit de a deveni iar ţinta unui atac devastator deoarece este considerat un etern străin, un cetăţean mai puţin civilizat.

Pentru a nu trage concluzii pripite

Încercarea de a fi la fel ca autohtonii din ţările considerate modele de civilizaţie și de progres îi face pe sefarzii din acest roman să fugă de tot ce ar putea fi un semn al influenţei orientale. De aceea învăţau franceza și engleza și locuiau în cartierele europenilor.

Singura legătură a sefarzilor cu vechea lor cultură pe care o expuneau în public rămăsese limba ladino. Așadar, nu se manifestă dispreţul unui evreu faţă de un arab atunci când bunica snoabă nu vrea ca nepotul său se comporte ca niște arabi, adică să fie etichetat ca necivilizat în saloanele din înalta societate, ci dispreţul preluat de la europeanul ignorant care se credea îndreptăţit să îi considere primitivi pe cei din ţările colonizate. Un comportament prin care cel ce se temea de propria inadecvare imită – fără a mai fi conștient de mecanismele instalării prejudecăţilor – acel comportament al burgheziei occidentale de a stratifica lumea, de o împărţi între frecventabili și inferiori, între Vest și Estul incorigibil, între înalta societate și plebea incompatibilă cu educaţia aleasă.

În ciuda prejudecăţilor, evreii sefarzi au deschis școli în care puteau învăţa împreună limbi străine de largă circulaţie, mai ales franceza, atât elevii evrei, cât și cei arabi, care proveneau din familii sărace. De asemenea, bunica sefardă a protagonistului o îngrijește, apelând la cel mai bun medic, pe menajera arabă. Fiul menajerei arabe este scos din gașca delicvenţilor de tatăl personajului-narator. Tot el îi asigură un loc de muncă, spunându-i că tenacitatea îl va face bogat într-o zi.

Respectul faţă de mozaicul uman

Fără tezism, Andre Aciman este extrem de atent la diferenţele de mentalităţi. La segregarea bazată pe niște prejudecăţi moștenite pe cale transgeneraţională. Nu îi cruţă pe cei ce întreţin această segregare. Totodată, reconstituie atmosfera unei epoci prin multă compasiune. Observaţiile acide și delicateţea se întâlnesc în paginile romanului său. De aceea ajungi într-un carusel de emoţii. Simţi și revoltă, și compasiune faţă de personaje. Te superi pe ele, dar ţi-ai dori să te mai invite în lumea lor, să te bucuri de promenadele de-a lungul a celor mai frumoase cartiere de pe malul Mediteranei.

Iubiri pătimașe, tensiuni urmate de scene amuzante ce reapropie personajele, evadări și plimbări melancolice din Alexandria până-n Veneţia unde se retrage un misterios personaj feminin din familie pompează acea frenezie de babilonie orientală până și-n apartamentele burghezilor ce trăiau cu obsesia reputaţiei distruse de invazia culturii băștinașilor. Paginile se succed precum scenele unui film. Când scrie, Andre Aciman pare că ţine camera de filmat în mână. Înregistrează suntele orașului, amestecul lingvistic, fiecare seism din relaţiile personajelor, influenţate de marile trepidaţii istorice.

Trebuie precizat că acţiunea se petrece între pericolul invaziei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și criza legată de controlul asupra Canalului Suez. Era noua criză internatională ce ameninţa, încă o data, stabilitatea comunităţii sefarde.

O declaraţie de iubire

Din acest film în proză devenit o declaraţie de iubire pentru Alexandria nu lipsește nicio nuanţă socială. Prin ferestrele din saloanele familiei ce trăiește în cel mai frumos cartier se vede Alexandria orientală. Folosindu-se de personajul narator și de pretextul unui roman despre maturizare, Andre Aciman își arată simpatia (dar și compasiunea) pentru toţi oamenii Alexandriei.

Unele dintre cele mai expresive pagini sunt cele în care personajul narator, în anii copilăriei, privește ritualul domestic pus în scenă de spălătoresele ce îi permit să se scufunde în cearșafurile înmiresmate, proaspăt spălate, întinse pe terasele de unde se văd acoperișurile pe fundalul Mediteranei. Aceste scene amintesc de cele din filmul alb-negru al lui Alfonso Cuaron, Roma. De fapt, multe descrieri au farmecul unui film clasic. Decoruri demne de saloanele lui Visconti și personaje masculine pișichere ce amintesc de filmele neorealiștilor. Femeile sefarde par din filmele de epocă, mereu elegante, tinerii visează ca-n lumea lui Fitzgerald, cafenelele te fac să te simţi precum în elegantele orașe de pe Riviera, iar sunetele străzilor transpun pofta de viaţă, dar și contrastele din filmele italiene postbelice.

Harta orașului

Personajele romanului Fuga din Egipt ajung să traseze o hartă sentimentală a orașului. Harta care va recrea vechea Alexandrie în imaginarul cititorului. Vei căuta pe Google imagini de arhivă din cartierele menţionate în roman. Bulevardele ce duceau spre mare. Faimoasa promenadă Corniche, paralelă cu ţărmul. Zonele unde erau casele de vacanţă. Cartierul Mandara, cu ale sale vile cochete. Un cartier precum un orășel estival aflat între mare și dunele beduinilor. Foarte aproape de mânăstirea precum o fortăreaţă în Sahara. Între zidurile ei locuia un preot grec pișicher, ce recunoscuse plin de seninătate că nimic din ce este uman nu-l ocolise.

Te vei afla, la rândul tău, între vraja amintirilor expuse în roman și transformările Alexandriei. Nu mai vezi în fotografiile din zilele noastre plantaţia de bananieri pe care o zăreau locuitorii unui nou cartier destinat clasei de mijloc. Nici casa dintre mare și deșert, unde își petrecea protagonistul vacanţele de vară.

Atmosfera verii egiptene

Plăcearea lecturii este dată și de scufundarea cititorului în atmosfera verii nord-africane. Te bucuri de briza unei zile de plajă. Vezi orașul în ritmul molcom al tramvaiului. Simţi mirosul dulciurilor însiropate aduse pe tipsii de cel mai devotat patiser. Tol el îţi oferă masa de unde ai parte de acea splendidă priveliște asupra ţărmului. După plimbările prin oraș, te refugiezi sub arborii orientali ce umbresc grădinile unde citesc personajele visătoare.

Dorul de lumea personajelor

Când te apropii de ultimele pagini, simţi acea tristeţe ce-l invadează pe cel nevoit să plece. Să părăsească o lume de care s-a atașat. Ești precum cel ce revede cele mai frumoase clipe ale călătoriei. Îţi va rămâne multă vreme scena în care te imaginezi pe șaua motocicletei alături de protagonistul aflat la vârsta copilăriei și de Costa, un grec uns cu toate alifiile, cu aer de fante de mahala din filmele italiene, îndrăzneala de aventurier și suflet derutant de contrabandist respectuos cu doamnele. Acest Costa devine spărtura din zidul burgheziei. Legătura bunicii snoabe cu adevărata Alexandrie. Această bunică de modă veche, ce se teme de influneţele negative ale celor din clasele de jos asupra nepotului său, nu ezită să se atașeze matern de grecul derbedeu Costa.

Grecul Costa este unul dintre personajele secundare ce dau vitalitate romanului. Lui i se alătura alte personaje expresive, comice sau de o tristeţe sfâșietoare, din multe culturi. Apare și italianul visător, de modă veche, devenit profesor. Era iubitor de limbă greacă, citea avid versurile lui Kavafis, mergea la Operă. Își mai face apariţia o tânără persană ce trăise în Spania, de care italianul se îndrăgostește. Tânăra ajunsese în Egipt alături de iubitul ei, un jurnalist britanic. Ea devenise noua guvernantă din familia de sefarzi.

Andre Aciman știe cum să introducă fiecare personaj secundar astfel încât să te facă să înţelegi esenţa diversităţii umane din Alexandria. Influenţele ei culturale, întrepătrunse precum firele unei ţesături irezistibile. Pierdută și regăsită în amintiri.

Poţi comanda romanul de pe site-ul Anansi, dar și de pe Libris sau Cărturești.

Leave a reply