Past Lives (Din alte vieti)– Cu delicatete despre separari apasatoare

Filmele regizorilor coreeni nu trec neobservate. Cinefilii se așteaptă să vadă filme diferite când aud de Coreea sau de personaje având origini coreene. Filme care să impresioneze prin amestecul inedit al unor influenţe stilistice, prin stranietatea poveștii și/sau a personajelor, prin eleganţa expunerii unor trăiri care de obicei nasc furtuni și prin delicateţea ce acoperă o lume interioară adesea clocotitoare precum un vulcan nestins dar bine camuflat sub aparenţa liniștii, a manierelor impecabile de care dau dovadă adesea personajele. Past Lives (Din alte vieţi) este într-adevăr un film diferit. Ce-l face să se distingă este acea boare de rafinament și melancolie în care se transformă toate cele sentimente, regrete si dureri adormite, ce așteaptă să revină impetuos la suprafaţă.

image: Bad Unicorn/https://badunicorn.ro/film/past-lives

Câștigător al Marelui premiu la Bucharest International Film Festival 2023, Past Lives îţi amintește totodată că tot ce riscă să fie desuet, siripos, ostentativ într-un film occidental poate apărea ca fiind echilibrat, delicat și natural într-un film coreean sau japonez. Vei descoperi o poveste despre sufletele-pereche. Protagonștii ei, Nora (Greta Lee) și Hae Sung (Teo Yoo), au copilărit împreună. Tot împreună se întorceau de la școală, descărcându-și sufletul în timp ce urcau străduţele întortocheate ale unui cartier modest din Seul. La un moment dat, mama fetei anunţă că familia se va muta în altă ţară. La rândul ei, regizoarea Celine Song a părăsit Coreea de Sud pentru a trăi pe un alt continent.

Regăsiri și temeri

image: Bad Unicorn/https://badunicorn.ro/film/past-lives

Odată ajunsă în Canada, Nora urmează procesul de acoperire a ceea ce este  ea de fapt cu o nouă identitate. Renunţă la numele coreean și adpotă unui occidental, așa cum vrea mama ei. Nu vedem tot procesul interior al transformării, deoarece povestea sare peste 12 ani, când o vedem pe Nora cum descoperă că Hae Sung, considerat prima ei dragoste, a făcut eforturi pentru a o regăsi. Încep astfel lungi conversaţii prin Skype. Pare că povestea se reia, că firul întrerupt al predestinării se regenerează. Doar că Nora ia decizia de a păstra distanţa. Nu ar vrea să dea cu piciorul la tot ce a construit în Canada, apoi la New York. Mai ales după ce a devenit o autoare cu potenţial. Așadar, se îndepărtează de Hae Sung. Atât ea, cât și Hae Sung urmează alte căi, pe alte continente, alături de alţi parteneri.

image: Bad Unicorn/https://badunicorn.ro/film/past-lives

Încă 12 ani trec și Nora și Hae Sung se întâlnesc din nou. Ca după un nou ciclu existenţial. Nora se vede nevoită să îi povestească soţului ei occidental despre Hae Sung. Mai ales că acesta a venit special din Seul la New York pentru a o reîntâlni. Ar putea fi o reînnodare a poveștii sau pur și simplu o ultimă discuţie înainte de final. Dar cum ramane cu in-yun, echivalentul coreean (inspirat de Budism) pentru soartă? Cu acea lege a prediestinării ce guverneaza întâlnirile sufletelor-pereche? Ei bine, interesul personajului feminin faţă de semnificaţia lui și faţă de mesajul relevant pentru deciziile sale capătă diferite forme pe traseul devenirii sale. Iar devenirea are ca borne întâlnirile ce au loc, odată la 12 ani, cu Hae Sung.

Deși este un film în care se insistă obsesiv asupra importanţei predestinării, adaptată la ideile budiste, trimiterea la tradiţia orientală nu devine un kitsch siropos. Simbolurile străvechi nu apar facil până la ostentaţie ca formă de fascinaţie pentru tot ce este exotic. Regizoarea preia inteligent un simbol străvechi, pe care îl adaptează la realitatea zilelor noastre. Iar această realitate cuprinde sentimentul dezrădăcinării, autoamăgirea, înstrăinarea, captivitatea în limbul dintre două culturi. În acest limb pare să rătăcească Nora (în ciuda aparenţelor de imigrantă perfect integrată, devenită o dramaturgă stăpână pe sine). La fel ca Hae Sung, a rămas, psihologic, la vârsta avută când a părăsit Coreea.

Ritmul metropolei, un alt personaj

image: Bad Unicorn/https://badunicorn.ro/film/past-lives

Dramele personajelor, legate părăsirea ţării natale a Norei, sunt expuse tandru și melancolic. Până și cele mai dureroase revelaţii despre îndepărtarea de cel considerat sufletul-pereche sunt redate în surdină. Ritmul curge ponderat, răbdator. De la cel al naraţiunii discontinue, ce trece de la un timp la altul, la ritmul dezvăluirii sentimentelor puternice și al orașului. De fapt, ritmul orașul devine un personaj în sine. Unul indispensabil pentru calităţile estetice ale filmului.

Vei descoperi un New York asa cum doar un asiatic îl poate vedea. Cu elemente care ascund poezia într-un ochi de apă rămas pe asfalt după ploaie, într-o lumină difuză dintr-un mic apartament boem sau în imaginea un carusel scăpat parcă dintr-un glob de sticlă, ivit pe fundalul unor zgârie-nori sobri.

Calităţile vizuale ce învăluie povestea în frumuseţe parcă vor să contrazică imaginea metropolei americane dezumanizante, strvitoare, alienante. În loc să înghită personajele, să le facă să pară niște furnici în orașul babilonic, născut pentru a lua mult mai mult decât dă inapoi, New Yorkul este filmat astfel încât să învăluie personajele. Să le asigure un cadru protector, unde se pot întâlni după ani pentru a depăna amintiri.

Datorită ritmului și calităţilor demne de arta fotografică a multor cadre, filmul seamănă cu o piesă molcomă de jazz. Acel jazz al iubirilor pierdute. Al rătăcitorilor neconsolaţi din marile orașe. Însăși metropola care nu doarme niciodată încetează a mai fi o aglomerare de zgomote, pentru a nu perturba suavitatea ritmului, a dialogurilor din timpul plimbărilor de regăsire în doi. Din intimidant, New Yorkul devine precum o piesă de jazz cu volum temperat. Pe care nu o auzi conștient, concentrăndu-te asupra ei, dar care oglindește anumite stări pe care personajele (mai ales cel feminin) nu au curaj să le recunoască nici măcar faţă de ele însele.

Strecurarea mitului

image: Bad Unicorn

Observând interesul acordat de regizoare găsirii celor mai bune locuri din New York pentru a-și plasa personajele în timpul dialogurilor lămuritoare, descoperi de fapt intenţia acesteia de a introduce elementul mitic, transcendent, încât să nu pară artificial, doar o superstiţie pentru naivi. Dialogurile despre predestinare, ce fac referire la idei vechi de mii de ani, creează un contrast între atemporalul sacru și ritmul cotidian. Iar acest contrast amintește de sacrul camuflat în viaţa de zi cu zi.

Când dialogurile sumare sunt oprite exact înainte de răni prin amintirile a ceea ce a fost lăsat în urmă prin dezrădăcinare, orașul dezvăluie detalii care să preia mesajul în locul cuvintelor. Nora și cel considerat marea ei iubire lăsată în Coreea vorbesc despre trecut pe fundalul unui carusel. Ar putea reprezenta la fel de bine acea vârstă fragedă, a gândirii magice – relicva rămasă din copilărie – ce permite conservarea unui moment în timp, devenit un adapost interior (Nora se întoarce la acest adăpost, care a fost copilăria petrecută alaturi de Hae Sung), sau, prin rotirea lui, caruselul să facă trimitere mai degrabă la roata schimbărilor permanente, unul dintre simbolurile budiste.

Viaţa fragmentată

Sacrul este legat de credinţa în predestinare pe măsură ce timpul banal continuă curgerea în inima metropolei. Totuși, trimiterile la mitologie nu sunt o simplă condimentare a filmului. În spatele ideilor budiste despre sufletele-pereche – repetate mai ales de personajul feminin – stă nevoia de a găsi mecanisme de a convieţui cu neîndurătoarea durere a dezrădăcinării. Past Lives nu este o călătorie, prin fabulaţie, spre vieţi anterioare. Este o călătorie prin vieţile ce alcătuiesc de fapt aceeași viaţă. Viaţa fragmentată a dezrădăcinatului. Pentru Nora există o viaţă rămasă în Coreea și viaţa a ceea ce a devenit după ce a lăsat în urmă clipele petrecute alături de Hae Sung. Iar aceste clipe au marcat-o cât o întreagă existenţă.

Neputând încă să vindece rana identităţii și a înstrăinării, Nora o transformă în metaforă. Speră ca învocarea mitului să aline suferinţa imigrantului ce a lăsat ceea ce iubea mai mult într-o clipă irepetabilă. O clipă efemeră, devenită brusc o promisiune a eternităţii. E clipa asociată paradisului pierdut și întrebării Ce-ar fi fost dacă…? Neîncetata căutare a sufletului-pereche promite, în cultura Norei, și posibilitatea refacerii, în altă existenţă, a unei legături rupte. Sau poate și a unui sine de care a fost deposedată.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești despre alt film coreean, premiat la Cannes 2022, Decision to Leave.

Decision to Leave – Arta reprezentarii iubirilor neimplinite