Marinarul-Pagini cum n-ai mai citit pana acum

0

Cartea Marinarul îţi lasă impresia că este diferită. De o frumuseţe și profunzime cum n-ai mai găsit până acum. De fapt, atunci când a scris proză, poetul Fernando Pessoa s-a avântat cât se poate de firesc în apele originalităţii. A luat genuri ce stăteau pe stabilitatea pilonilor oferiţi de canoane și le-a deviat către propria sa viziune, oferindu-le o formă insolită. A demonstrat-o și când a scris povestirile reunite în volumul Quaresma descifrator, în care i-a dat genului detectivistic o formă personală, fără a-i afecta consistenţa și apartenenţa la familia literară din care face parte. Aceeași dorinţă de a oferi o perspectivă diferită pulsează și în piesele de treatru și în scenariile de film reunite în Marinarul.

Teatrul static

Când a scris piese de teatru, la începutul secolului trecut, Pessoa a renunţat la vechile tipare. S-a apropiat mai degrabă de avangardiștii din generaţia lui Beckett. Teatrul său nu include evenimente abundente, generate de conflictele expuse copleșitor, fapte. Preferă acel teatru pe care-l numește static. Afirmă stăpân pe stilul și ideile sale:

În credinţa mea teatrul transcede acel teatru pur și simplu dinamic, iar ceea ce este esenţial în teatru nu sunt nici acţiunea și nici provocările sau consecinţele acţiunii – ci numai, cât mai cuprinzătoare, acea revoluţie din suflete ce se petrece prin intermediul replicilor schimbate precum și situaţiile ce se creează rezultând din asta…Sufletele pot avea revelaţii și fără acţiune, și pot exista răsturări de situaţie prin inerţie, pur și simplu pornind din suflete, după cum poate exista și o creaţie rezultând din situaţii pur și simplu, fără să existe ferestre sau uși ce dau spre realitate. Traducere: Dinu Flămând.

În teatrul lui Pessoa există mult mister, o stranietate plină de simboluri, o densă alegorie. Iar aceste simboluri pleacă de la realitatea redusă la niște decoruri minimaliste pentru a se prelungi spre metafizic. Se gândește mai mult decât se acţionează, însă toate semnificaţiile gândurilor tind să rămână în adâncurile enigmelor. De parcă adevăratul mesaj este că fiinţa umană devine un adânc al misterelor. Nu înseamă că teatrul lui Pessoa este plictisitor. Că piesele ce nu depășesc cinci sau douazeci de pagini nu pot fi puse în scenă de teama lipsei de spectatori. Dimpotrivă, tocmai acest minimalism evaziv, cu metafore cameleonice, stârnește imaginaţia. Odată ajuns pe mâna unui regizor inspirat, minimalismul alegoric al lui Pessoa poate naște un spectacol năucitor și captivant.

Dacă te pasionează dramaturgia și ești un apropiat al teatrului experiemental și familiarizat cu scenografia inedită din punerile în scenă ale unor piese întâlnite în repertoriul teatrelor independente, vei considera piesele din Marinarul extrem de ofertante. Ai spune că Pessoa a intuit viitorul teatrului. Sau teatrul viitorului. A putut anticipa diversitatea concepţiilor despre arta spectacolului din secolul XXI. Că a știut cât potenţial poate avea forma de teatru promovată de el. Simţi că te-a invitat să îţi imaginezi că esti tu însuţi un regizor. Să te întrebi cum poţi aduce în contextul actual replicile eliptice, metaforice, din piesele incluse în Marinarul. Cum poţi folosi un spaţiu restrâns și câteva obiecte pentru a cuprinde o întreagă umanitate, așa cum făcuse Pessoa în câteva replici.

Scenariile imaginate de Pessoa

În timp ce piesele de teatru incluse în volum stimulează ingeniozitatea regizorului de teatru, scenariile de film invită la experimente cu tentă absurdă. Pessoa fusese atras și de o carieră în lumea filmului. O lume pe care să o adapteze la ideile sale. A preferat filmul noir. Citindu-i scenariile, îţi și imaginezi un film experimental apropiat de viziunea lui Bunuel. Sau o metaficţiune expusă poetic în cinematografie.

Pessoa-scenaristul pare să fi prezis revoluţia făcută de cineaștii iconici ai anilor ’60-’70. Acei cineaști dornici nu numai de a spune o poveste într-un mod inedit, ci și de a invita spectatorul să reflecteze asupra regulilor ce fac dintr-un film un thriller veritabil, o dramă, unul cu gangsteri sau o comedie. Imaginându-și un thriller, Pessoa ar fi făcut în epoca lui ceea ce avea să facă Jean-Luc Godard când și-a invitat spectatorii să-și redefinească așteptările de la un film inspirat din cinematografia clasică americană (ce își impusese normele estetice) atunci când a lansat A bout de souffle sau Pierrot le Fou.

Marinarul, piesa care da și titlul volumului, pare a fi o punte peste milenii. Una întinsă între estetica teatrului antic și vizionarismul dramaturgilor din secolul XX. Te va seduce prin forţa metaforică, prin încărcătura tragică exprimată în replici precise. Nimic în plus, nimic în minus. Exact ca-n teatrul grec din Antichitate sau ca-n teatrul avangardist. Așadar, Marinarul oferă genul de lectură ce nunaţează relaţia pe care o au admiratorii lui Fernando Pessoa cu opera sa, dar și cu propria opinie referitoare la talentul acestuia.

Poţi comanda volumul de pe LibHumanitas.

Te invit să descoperi și romanul Albatrosul.

Leave a reply