Cealalta fiica – Omniprezenta surorii necunoscute

Ori de câte ori își explorează propria memorie, Annie Ernaux le dă glas multor femei. Exprimă natural ce multe cititoare ascund ani la rândul sau o viaţă întreagă – din cauza rușinii, a fricii de respingere sau din cauza unei dureri copleșitoare. În Cealaltă fiică scrie despre ecourile unui secret dublat de durere. Acel secret pe care îl păstrează părinţii pentru a nu-și împovăra al doilea copil sau pentru a nu mai simţi ei înșiși tristeţea la aceeași intensitate. Este vorba de moartea primului copil, ţinută uneori sub tăcere.

Annie Ernaux aflase întâmplător, de la niște rude, că părinţii ei mai avuseseră o fiică. Numele dat era Ginette. Copil al perioadei interbelice, Ginette murise înainte ca scriitoarea să se fi născut. Difteria i-a curmat brusc existenţa, o existenţă îngropată de tăcerea părinţilor, dar care plutise ani de-a rândul asemenea unui spectru asupra familiei. Despre Ginette se vorbea mai degrabă în șoaptă. Însă dezvăluirea fără tact a existenţei sale devine un ghem de trăiri și de gânduri. Annie Ernaux le-a dat un sens peste ani și le-a transformat într-o carte sub forma unei scrisori.

Fantomele dintr-o familie

Cealaltă fiică este o explorare a relaţiei cu fantomele dintr-o familie. Cu prezenţele unui trecut ce nu mai poate fi accesat, dar care poate naște vinovăţii, comparaţii dureroase. Vocea autobiografică amintește de sentimentul unor femei care s-au simţit copleșite, în adolescenţă sau în copilărie, în faţa imaginii surorii considerate mai înzestrate cu acele calităţi devenite mândria familiei.

Sora lui Annie Ernaux părea perfectă. Însă nu avusese parte de toate acele transformări ce au legat emanciparea scriitoarei de istoria recentă a Franţei. Sora dispărută prematur a rămas ca un spectru în memorie. Un spectru ce a luat de-a lungul anilor mai multe forme. De fapt, Cealaltă fiică este o punere în cuvinte a metamorfozelor pe care le poate lua imaginea unei surori necunoscute în mintea celei care nu avusese parte de acele discuţii necesare, lămuritoare, cu părinţii.

De la tăcere la dezvăluire

Toată comunitatea din Yvetot, localitatea normandă unde a copilărit Annie Ernaux, știa despre sora dispărută. La fel și rudele apropiate. Doar că au făcut un pact al tăcerii, până când sușotelile au devenit din ce în ce mai indiscrete și unele rude nu au mai păstrat discreţia impusă în familie. Astfel, cartea devine și o analiză a modului în care poţi trăi într-o comunitate unde sunt cunoscute episoadele dureroase ale unei familii, dar a căror dezvăluire este amânată. De asemenea, în acord cu preocuparea scriitoarei pentru formele inechităţii sociale, sunt amintite lipsurile din familiile sărace.

Difteria ce a dus la moartea surorii era considerată una dintre bolile sărăciei. A celor nevoiţi să locuiască în condiţii precare. Din păcate, Ginette trăise în anii în care nu existase un vaccin accesibil. Şi nici tratamente eficiente sau vreo politică de combatere menită să ajungă și la cei vulnerabili.

Memoria personală și memoria unei epoci

Prin drama lui Ginette, Annie Ernaux leagă încă o dată memoria personală de a unei epoci. Când se gândește la sora necunoscută, își amintește și de eforturile părinţilor săi de a duce o viaţă mai bună. De a face tot ce ţine de ei ca pauperitatea să dispară în generaţiile următoare. Când se gândește la sora ei, Annie Ernaux revizitează o Franţă interbelică marcată de revendicări, apoi își derulează amintirile despre emancipare. Această derulare seamănă cu sondarea documentară.

Paginile scrise de Annie Ernaux devin precum un film documentar. O revizitare a Franţei secolului XX. Scrie de parcă ar lua camera de filmat sau aparatul foto pentru a surprinde scene cotidiene având relevanţa unui reportaj intim despre viaţa cotidiană sau despre interacţiunile ce marchează diferenţele dintre clasele sociale.

Perspectiva feminină

Citind scrisoarea-confesiune, îţi dai seama de ce Annie Ernaux este atât de apreciată. A reușit să lege biografia personală de schimbările unei epoci. Fără cuvinte mari sau lozinci, își face mereu cititorii să conștientizeze modul în care o epocă transformă vieţi. Prin intimitatea scrierilor sale autobiografice radiografiază social și politic o perioadă a transformărilor. Iar această radiografie este cu atât mai importantă cu cât este din perspectivă feminină.

Povestindu-se, Annie Ernaux povestește nu numai Franţa la feminin, ci o întreagă lume într-un anumit moment al cotiturilor sociale. Nu denunţă prin strigate. Manifestul ei pătrunde adânc în lumea cititorului prin forţa destăinuirii. Îi este de ajuns fraza în care explică de ce moartea surorii ei i-a dat ei viaţă. Conștienţi de efortul necesar depășirii pauperităţii, părinţii ei au vrut un singur copil. Dacă sora ei nu ar fi murit din cauza unei boli apărute ca efect al condiţiilor precare, Annie nu ar mai fi existat. Prin urmare, a trăit cu această concluzie greu de dus. Chiar strivitoare pentru consţiinţă.

Cum se întâmplă ori de câte ori scrie, Annie Ernaux ne amintește de scopul cuvintelor. Pentru aceasta, literatura este urma lăsată de ceilalţi. A iubiţilor ce au dezamăgit-o, a colegelor distante, venite dintr-un mediu prosper, dar mai ales a unei surori abasente ce a bântuit-o asemenea unei fantome. Literatura devine, pentru Annie Ernaux, o încheiere cu sens a unei perioade nefaste. A unei relaţii destabilizatoare sau a unui capitol personal dureros. Actul de a scrie domolește o apăsare prin destăinuirea folositoare și cititorilor. Prin exprimarea a ceea ce s-a ţinut secret atâtea decenii. Scrisul devine o adresare întârziată, dar nu tardivă, către toţi cei ce i-au marcat anii.

Poţi comanda volumul de pe site-ul Editurii Pandora M, de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro.