L’ultima notte di Amore – Capcana intinsa omului cinstit

L’ultima notte di Amore este un film care te tine în priză de la prima până la ultima scenă. Nici nu vei ști cum trec cele 2 ore de thriller cu final imposibil de anticipat. Îţi trece prin faţa ochilor o succesiune spectaculoasă de răsturnări de situație care par niște farse jucate certitudinilor. Și cum este vorba despre un film italian, nu-i lipsește nici acea poveste de viață care să te facă să te gândești la zbaterile omului simplu, a cărui existență poate fi măturată într-o clipa de șuvoiul unei societăți nemiloase. 

Regizorul Andrea Di Stefano adaptează estetica thrillerului acroșant, de un dinamism demn de filmele americane de acţiune, la stilul filmului tipic italian despre omul obișnuit, cu un echilibru social-economic precar, capabil de a merge pe sârma subţire suspendată deasupra graniţei din ce în ce mai incerte ce desparte datoria de compromis, pragmatismul de ticăloșie, siguranţa de infernul unui oraș confiscat de interlopi.

Poliţistul model

Un astfel de personaj care se trezește prins în vârtejul unor evenimente ce i-ar putea dărâma stabilitatea, familia și cariera impecabilă este și poliţistul Franco Amore, interpretat de Pierfrancesco Favino, apreciat foarte mult datorită rolului din Il Traditore. În pragul pensionării, Francesco riscă să-și distrugă reputaţia în ultima sa noapte pe teren.

Franco este considerat poliţistul model. Un om pe care toţi se pot baza. Dedicat, atent la reguli, cu principii. Este un coleg iubit și un tată devotat. În cei 35 de ani în slubja cetăţenilor a rezolvat problemele fără a împușca pe cineva. Ai spune că este neverosimilă implicarea lui în ceva murdar. Totuși, în jurul său plutesc pericolele. Pe măsură ce se derulează scenele, apar detaliile inflamabile ce pot provoca evenimentele explozive care să pulverizeze tot ce a construit într-o viață de om cinstit.

Singura problemă a lui Franco este legătura cu unul dintre verii soției sale calabreze. Acesta face mici afaceri la limita legii. Mai un ceas vândut pe sub mână, la preț redus, unui fotbalist fudul, mai un aranjament cu întreprinzători dubioși. Franco îi este șofer și gardă de corp în timpul liber, pentru a-și rotunjii veniturile. Însă are niște reguli clare. Nu transportă bunuri furate sau droguri. Și nici persoane care au cazier. La un moment dat, ruda nevestei îl cheamă să-i salveze un client. Acesta este nimeni altul decât un important afacerist din comunitatea chineză. Pierzându-și cunoștinţa într-o cameră de hotel și ajuns într-o situaţie compromiţătoare pentru un tată de familie, este salvat în urma primului ajutor acordat de Francesco.

Oferta de nerefuzat

Pentru a-și arăta recunoștinţa faţă de poliţistul salvator, afaceristul îi propune un contract. După ziua pensionării, îl vrea în slujba lui, oferindu-i un salariu irezistibil. Susţine că are nevoie de un om integru pentru a-i asigura paza și protecţia. De asemenea, îi vorbește cinstitului Franco despre legalitatea afacerii. Nimic murdar nu se află în spatele activităţilor derulate. Văzând suma impresionantă și entuziasmul soţiei sale, Viviana (Linda Caridi), Franco se întreabă dacă nu cumva ar trebui să își asigure o pensionare generoasă financiar. Așadar acceptă oferta.

Momentul în care pericolul și implicit adrenalina sunt pompate în film apare când intervine ginerele afaceristului. El îi propune lui Franco să asigure escortarea în siguranţă a unor parteneri de afaceri. Aceștia urmează să sosească din China, purtând la ei diamante care valorează o avere. Prin urmare, au nevoie de o pază bună.

Pentru o singură misiune, Franco ar urma să câștige vreo 5000 de euro. Adică mai mult decât salariul lunar al unui poliţist integru. Doar că misiunea va trebui îndeplinită cu o zi înaintea pensionării. Dacă eșuează, va fi pusă în pericol nu numai integritatea, ci munca de-o viaţă. Francesco riscă să rămână fără pensie. La fel și colegul său, Dino, care îl va ajuta. Dino este la rândul său un poliţist integru, chiar dacă provine dintr-o zonă asociată de obicei cu lumea criminalităţii transmise de la o generaţie la alta.

Personajul care surprinde

Regizorul fentează așteptările spectatorilor. Aparent mizează pe niște personaje previzibile. Pe acele personaje-tipologii, împănate de clișee. Vezi poliţistul tată de familie pus în faţa unor alegeri dificile. Căruia i se testează limitele morale. Carisma lui Pierfrancesco Favino îi oferă acestui rol prestanţă și expresivitate empatică. Lui i se alătură Dino, tipologia colegului meridional, cu alură de golan cu școala vieţii, uns cu toate alifiile, ireverenţios în raport cu formalităţile, dar sub care se ascunde omul cinstit, prietenul devotat și un tată extrem de sensibil, interpretat de Francesco Di Leva.

Totuși, tocmai din partea unui personaj previzibil-caricatural, plat, vin acele acţiuni impetuoase (pe alocuri spumoase), ce accelerează și mai mult suspansul. Personajul care poate schimba traiectoria celor masculine puternice este unul feminin. Este chiar soţia lui Franco.

Aparent naivă, ea este calabreza logoreică, dar tandră, care asigură armonia afectivă în familie și care își poate asuma niște riscuri de necrezut pentru a-i apăra pe ai săi. Ai spune că e ignorantă. Că nu poate înţelege tot ce se petrece în lumea din afara spaţiului domestic, fiind mereu protejată de bărbat. Chiar dacă fratele ei este un personaj cu afaceri dubioase. Însă Viviana ajunge să dea dovadă până la urmă de un curaj contracronometru, vecin cu inconștienţa. Acest personaj feminin, interpretat de Linda Caridi, permite infiltrarea umorului în scenele de maximă tensiune (deloc puţine).

Scenariul face din L’ultima notte di Amore un film extrem de alert. Nu are deloc timpi morţi. Evenimentele pline de riscuri pun o mare presiune asupra personajelor. Le obligă să ia decizii cu efecte devastatoare asupra celor din jur. Suspansul este alimentat mai ales de cursul narativ. Fluxul narativ al evenimentelor pare să curgă invers. De la urmările din prezent ale unei decizii proaste spre câteva întâmplări petrecute cu puţine zile în urmă, care prevesteau declanșarea unor evenimente în care vieţile tuturor a vor derapa ireversibil.

O altă imagine a orașului italian

La captarea atenţiei dinaintea declanșării tăvălugului de evenimente contribuie si cadrele urbane. Plasat în Milano, filmul nu îţi oferă plăcerea de a vedea orașul tipic italian. Frumuseţea răpitoare, strălucirea. Evenimentele nu se desfășoară decât în spaţii angoasante. Eleganţa este înlocuită de arhitectura austeră din beton, practică. De fapt, nu vezi nimic din La Bella Italia. Şi poate în decorul urban este și mesajul ascuns în spatele suspansului. În lumea afacerilor subterane totul arată la fel. Orașul iconic își pierde personalitatea, devorat de lăcomia aplatizantă.

Filmul oferă ostentativ perspectiva anti-pitorească asupra orasului italian al modei. Poate fi o privire sarcastică asupra snobismului atras ca un magnet de mitul orașului asociat luxului. Deposedat de extravaganţă, pare neprimitor. Cadrele cu orașul văzut de la înălţime sunt rău-prevestitoare. Arterele luminate în timpul nopţii șerpuiesc intimidant precum o lavă ce înghite suflete, speranţe. Pe fundal, coloana sonoră pare o respiraţie amplificată fonic experimental. Ai impresia că auzi respiraţia unei fiinţe gata să înhaţe, între agonie și pândă. Pur și simplu ai impresia că Milano este gata să înfulece cu voracitate.

Milano este filmat încât să pară o metropolă nemiloasă, devoratoare, condusă de scursuri. Un oraș cu două feţe, care pare să își arate viciile după căderea nopţii. Este o perspectivă care vrea să deposedeze orașul de frumuseţea demnă de o carte poștală pentru a-l apropia de minimalismul alienant asociat de obicei cu decorurile unui thriller. Cadrele nocturne par să depersonalizeze orașul, dându-ţi impresia că dramele s-ar fi putut petrece oriunde altundeva.

Prin modul în care ești introdus în atmosfera orașului, regizorul amintește si de estetica filmelor de acţiune din anii ’80 și ’90. De asemenea, această replică nocturnă dată orașului istoric din timpul zilei, caracterizat de splendoare, se înscrie în tentativa regizorilor italieni actuali de a face din poveștile de viaţă prezentate în film și un dialog legat de modul în care este perceput orașul italian când este prezentat în filme. Un dialog despre așteptările spectatorului îndrăgostit de Italia faţă de cele ale italianului care locuiește în ele și le cunoaște și părţile dure.

Între zonele istorice neschimbate și cartierele ce devin de nerecunoscut, între fantezia turistului și epuizarea localnicilor în faţa schimbărilor ostile, între imaginea oficială și cea necosmetizată, regizorii italieni găsesc un spaţiu de graniţă, un oraș nevăzut, cunoscut doar de cei ce se sustrag imaginii idilice, oferind o perspectivă generoasă narativ și atractivă tocmai datorită nefamiliarului, în contradicţie angoasantă cu tablourile splendorii, așa cum vezi în alte două filme italiene apreciate la marile festivaluri: Atlantis (despre Veneţia) și Notte fantasma (un thriller-călătorie prin Roma de după apus).

Poţi vedea trailerul aici.