Dante: Enigma – Intre splendoare si cosmar

Cei îndrăgostiti de Italia și dependenţi de romanele istorice pline de evenimente desfășurate într-un ritm alert, ce graviteză în jurul unor personalităţi cu viaţă tumultuoasă, pot miza și pe cărţile scrise de Matteo Strukul. După ce ne-a plimbat prin seducătoarea Veneţie a lui Casanova, ţinându-ne cu sufletul la gură, apoi ne-a deschis ușile atelierului din Roma al lui Michelangelo, prin romanul Dante: Enigma ne introduce în atmosfera tensionată din Florenţa sfârșitului de secol XIII.

Dante înainte de a-și scrie capodopera

În inima Florenţei medievale Dante începea să își scrie capodopera. Își căuta inspiraţia în perioada în care Toscana era marcată de luptele aprige pentru putere. Lupte duse între nobilii ce-și transformaseră domeniile din jurul castelelor în mici regate (devenite fratricide).

Evenimentele din viaţa lui Dante au ca fundal unele dintre cele mai sângeroase lupte din Europa medievală. Este vorba despre cele dintre guelfi și ghibelini. Iar Florenţa lui Dante era atrasă în tot felul de alianţe. De-o parte erau guelfii, ce doreau ca teritoriile italiene să își păstreze independenţa. De cealaltă parte erau ghibelinii, dornici de a impune autoritatea unui nou imperiu.

În anul 1288, Dante încă nu ajunsese un artist recunoscut, așa cum și-ar fi dorit. Era totuși apreciat de puternicii vremii, ale căror palate împunătoare le frecventa. De asemenea, aceștia îl ţineau la curent mereu cu evoluţia conflictelor sângeroase.

La un moment dat, va fi nevoit să amâne scrierea capodoperei sale. Să renunţe la plimbările din Florenţa, în timpul cărora o urmărea discret pe muza lui, Beatrice. Motivul? Statutul de nobil îl facea eligibil pentru a merge în prima linie a bătăliilor. Conform regulilor din Florenţa sfârșitului de secol XIII, Dante nu se putea sustrage. Mai mult, se simţise măgulit când cel mai de temut nobil al Florenţei i-a propus sa lupte.

Dante făcea parte mai degrabă din mica nobilime, din ce în ce mai strâmtorată și nevoită să se mulţumească în acea perioadă cu niște locuinţe deloc impunătoare sau opulente. De fapt, ni se atrage atenţia încă de la primele pagini asupra discrepanţei dintre statutul aristocratic al lui Dante și deteriorarea stabilităţii sale financiare, de care era conștientă doar tenacea (dar mereu neglijata) lui soţie, Gemma.

Dante și pictorul Giotto, o mare prietenie

Începând cu detaliile privind existenţa cotidiană a lui Dante și tristeţea soţiei sale, Matteo Strukul îţi reamintește de talentul său de a-și imagina și descrie muritorul, omul din carne și oașe, din interiorul figurii monumentale intrate în eternitate odată cu gloria de care s-a putut bucura în calitate de artist deschizător de drumuri. De asemenea, leagă imaginile din timpul bătăliilor și cele ale micilor orașe devastate de măcel de cele din imaginarul lui Dante, pe care acesta avea să le tranforme în paginile despre Infern și Paradis. La un moment dat, ai impresia că vezi o desfășurare de fresce pline de personaje, de dinamism. Mai ales că apare în multe scene și pictorul devenit cel mai bun prieten al lui Dante. Este vorba despre Giotto.

Când îi vezi pe Giotto și pe Dante plimbându-se în vara toscană, pe malul râului Arno, în timp ce pictorul explică modul extrem de inventiv prin care își face rost de pigmenţi și de materiale necasare picturii, îţi amintești de talentul lui Matteo Strukul de a capta vizual atmosfera unei epoci. Dante este în primul rând un roman de atmosferă. O desfășurare de picturi în proză, așa cum le place acelora ce visează la orașele istorice italiene.

O umanitate a contrastelor

Așa cum a făcut descriind Veneţia lui Casanova și Roma lui Michelangelo, Metteo Strukul învecinează splendoarea cu violenţa. Fie că este vorba despre violenţa întreţinută de intrigi sofisticate, fie de cea în care irumpe barbaria extremă. Regăsești același contrast din romanele sale. Contrastul dintre acalmia de care personajele au nevoie pentru a se bucura de frumuseţe, de artă, de pasiunile transformate în inspiraţie, și istoria care nu le cruţă, nu are deloc răbdare cu ele, târându-le în galopul ei.

Parcă scriitorul ar vrea cu tot dinadinsul ca personajele sale să sfideze o istorie scrisă de cei puternici. Să ia picturala Toscana din mâinile celor cu apucături de psihopaţi. De aceea le permite răgazul de a crea. De a se bucura de artă, de plimbări în inima naturii sau pe străduţele unui burg pitoresc.

Par ieșite din mâna unui peisagist minuţios, acele pagini în care personajele au timp și pentru artă. Citești de parca ai vedea o galerie de tablouri în scenele în care Giotto se bucură de împrejurimile orașului Assisi, unde își cumpărase o căsuţă pentru a se retrage dintr-o Florenţă ameninţată de război și de vanităţile conducătorilor. Însă îţi este mereu amintit faptul că istoria poate da buzna devastator peste lumea în care s-au retras personajele pentru a crea. De fapt, derularea capitolelor nu este altceva decât o alternanţă între preocuparea pentru contextul istoric și încercarea lui Matteo Strukul de a se pune în pielea lui Dante, de a vedea prin ochii săi lumea și relaţia cu o soţie inteligentă, însă despre care el nu crede că îi poate înţelege nevoia de a se ridica prin arta lui deasupra cotidianului mediocru.

Exact ca-n precedentele romane traduse în limba română, și în Dante: Enigma regăsește acest contrast între spaţiul intim, unde se desfășoară adevărata viaţă a poetului, și exteriorul reprezentat de luptele pentru putere. De aceea se vor bucura de lectură și iubitorii de artă, dar și cei ce vor mai degrabă o poveste dinamică precum un film istoric plin de acţiune. Acţiunea va fi abundentă, imprevizibilă. Iar pentru a putea menţine dinamismul, Matteo Strukul desfășoară o galerie consistentă de personaje istorice. Fiecare personaj are propria istorie de viaţă. Astfel, firul narativ se multiplică într-o ţesătură densă a epocii.

Despre supravieţuirea artistului în vreme de război

În romanul lui Matteo Strukul, povestea lui Dante este de fapt povestea oricărui artist dintr-un spaţiu pe cât de ispititor pentru iubitorii de artă, pe atât de încercat de isttorie. Dante devine astfel simbolul oricărui artist aflat între setea de frumos, obsesia pentru a capta tot ce are sufletul mai nobil, și ororile din jur.

Dante a cunoscut o Toscană diferită de oaza de liniște de azi. Orașele pitorești ca Siena, Pisa, Arezzo sau Lucca, paradisuri la care visează azi milioane de oameni, deveniseră, la sfarșitul Evului Mediu, un câmp de bătălie. Înainte de a fi transformată în simbolul Renașterii, Toscana fusese un infern de sate incendiate. Scenele de bătălie și detaliile despre luptele de putere descriu o lume unde lumina cunoașterii părea acoperită pentru totdeauna de cenușa distrugerii.

Citind anumite pagini ai impresia că traversezi terifiat niște teritorii stăpânite de un satrap. Că vezi mai degrabă o umanitate căzuta sub influenţa unui despot precum Ivan cel Groaznic. Dar toate aceste detalii despre ferocitatea umană în vremuri de război te face să înţelegi de ce ideile Renașterii aveau să se răspândească atât de repede. Trecută prin întunecimea Evului Mediu, fiinţa umană a îmbrăţișat cu un mare curaj ideile îndrăzneţe din Renaștere. Inconvoiată de lupte, de angoase, a văzut în Renaștere o salvare. Dante a fost printre vizionarii ce au îndrăznit să spere într-o lume mult mai luminată de artă.

Dante: Enigma este și o reflecţie asupra vizionarismului creator. Acel vizionarism artistic născut din confruntarea cu tot ce poate avea existenţa mai crud. Marele Dante a trăit chiar în inima istoriei. Între splendoare și coșmar. A văzut ravagiile războiului. De aceea a și a înţeles forţa vindecătoare a artei. Așa cum aveau s-o înţeleagă și cei din generaţia lui Michelangelo.

Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas.

Te invit să citești despre un alt roman impresionant, Femeia-urs.