Atlantis/Atlantide – Venetia celor ce viseaza la Untold sau la Neversea

Prezentat și la Festivalul de la Veneţia și apreciat la TIFF 2022, Atlantis/Atlantide este genul de film care iese în evidenţă în selecţia oficială a unui festival, încât îţi vine să-l pui în vârful topului personal, indiferent de ierarhia oficială stabilită de împărţirea premiilor. De fapt, când vezi numele lui Yuri Ancarani în line-up-ul unui festival de film, așteaptă-te la explorarea vizuală stranie (dar și spectaculos-vizionară) a unor locuri mai puţin cunoscute sau a unora celebre, dar văzute dintr-un alt unghi de abordare. De data aceasta, regizorul cucerește prin viziunea insolită (pe alocuri iconoclastă) asupra unui oraș istoric devenit emblematic.

Voluptate vizuală

Yuri Ancarani îţi prezintă o Veneţie diferită, dar la fel de seducătoare la nivel vizual. De fapt, a înţeles că nu poţi filma Veneţia fără să devii un virtuoz al picurării splendorii în fiecare secundă, în fiecare cadru. Vei vedea multă splendoare în acest film.

Regizorul transformă ecranul într-o sursă de voluptate. De la începutul până la finalul proiecţiei. Doar că Yuri Ancarani oferă o splendoare upgradată, proaspată, mult mai vibrantă. Scoate Veneţia din încremenirea monumentalistă în care au fixat-o clișeele din ghidurile turistice. Preferă să-i devieze generozitatea picturală copleșitoare și cochetaria dantelăriilor ornamentale spre cultura generaţiei de adolescenţi care par verii tinerilor ce preferă muzica electronică și îmbinarea beaturilor de Untold și Neversea cu stilul trap și obrăznicia explicită (uneori abrazivă) a noii generaţii de influeceri convertiţi în rapperi.

Se simte că Yuri Ancarani vine din zona artiștilor vizuali ce au luat calea regiei de film. În calitate de artist vizual, oferă un tur de forţă exuberant și bine stăpânit în scenele în care transformă canalele Veneţiei și reflexiile palatelor, ale podurilor și ale străduţelor labirintice în veritabile iluzii optice demne de o instalaţie de artă contemporană de care se îndrăgostesc până și cei ce evită astfel de zone culturale.

Regizorul îmbină accesibil și hipnotic abordarea experimentală cu magnetismul unei coloane sonore ce transformă Veneţia în raiul plutitor al dependenţilor de muzică electronică pe fundalul unor arhitecturi impresionante. Montajul în care se trece de la peisajul idilic al insuliţelor secundare, demne de picturile clasicilor, la intervenţia uneori psihedelică a jocurilor de lumini proiectate de navele grandioase ori de bărcile cu motor ale adolescenţilor teribiliști ce vor să trasforme clădirile vechi în ecranele demne de un festival de muzică electronică este prezentat pur și simplu năucitor. Nu ar fi de mirare dacă vreun antreprenor vizionar din zona festivalurilor de muzică electronică s-ar gândi să cucerească și nișa amatorilor de artă contemporană hibridă, de exeprimente avangardiste, incluzand filmul în line-up-ul unui festival de profil.

Vraja verii italiene

Atlantide începe prin a exploata vechea (dar la fel de eficienta) vrajă a verii italiene. Îţi arată cum se bucură veneţienii de magia timpului estival. Mai ales tinerii ce trăiesc pe celelalte insuliţe, mai puţin vizitate. Te îndepărtezi astfel de Veneţia turistică. Vezi și o altă lumea decât cea unde se află celebra Piazza San Marco și Palatul Dogilor.

Lumina soarelui puternic al eternei veri pe malul apei și atmosfera de vacanţă sunt atât de bine surprinse încât îţi vine să afirmi că ar trebui inventat un festival dedicat exlcusiv filmelor de vară italiene, din care nici acesta să nu lipsească. Totuși, până la această imagine a orizontului estival pe malul apei se întinde familiarul. Aici este de fapt graniţa cu o altă Veneţie. Una surprinzătoare. Ireverenţioasă cu propria moștenire parazitată de clișeele pentru turiști. Yuri Ancarani vrea o Veneţie aflată departe de recognoscibilul din memoria colectivă.

O altă Veneţie?

În Atlantis/Atlantide, regizorul Yuri Ancarani și-a propus să te îndepărteze definitiv de Veneţia visătorilor nostalgici. De Veneţia-curtezană încărcată de podoabe. Nu trec multe minute și vraja de film italian de vară iese din zona așteptărilor. În locul timpului lent, cuprins de toropeală, apare timpul adrenalinei. Al tinerilor dependenţi de viteza bărcilor cu motor. Nimic nu le stă-n cale. Laguna e toată a lor. Sunt rebelii Veneţiei. Nestingheriţi de turiști, străbat propriile ape, în căutarea unor bucăţi de pământ mai ferite. Vor o lume paralelă cu a turiștilor.

Unghiurile alese pentru a prezenta Veneţia direct din bărcile lor ce gonesc depășind limita admisă pe lagună îţi dă impresia că se filmează The Fast and the Furious varianta acvatică, pe lagună. Iar succesiunea imaginilor devine din ce în ce mai spectaculoasă pe măsură ce se înteţesc beaturile electronice odată cu forţarea motoarelor. Așadar, nici vorbă de moţăiala în lumina estivală, de vacanţă. Veneţia noilor generaţii de tineri pierde-vaăa este alertă, zgomotoasă. Expulzată undeva pe insuliţele paralele, aproape pustii, unde ruinele vechilor construcţii renascentiste devin scene unde se improvizează petreceri din care nu lipsesc întrecerile, afirmarea masculinităţii prin tendinţe vitezomane cu boxele date la maximum.

Mulţi ar fi tentaţi să spună, chiar înainte de a vedea filmul, că Yuri Ancarani a filmat o Veneţie sub ameninţare. O Veneţie sub asediul barbarilor. Sărmana Veneţie are de îndurat nu numai hoardele de turiști sau navele de croazieră ce ajung să contribuie la distrugerea patromoniului. La scufundarea ei. Mai nou, elegenţa aristocrată ajunge să-i fie poluată de obiceiul plebeilor de a goni cât e ziua de lungă folosind bărcile cu motor.

Dacă ziua ei stau departe de inima Veneţiei, unde se află marile palate și galerii de artă, noaptea se strecoară printre canale, după ce tradiţionalele gondole se odihnesc. Cu boxele date tare și cu lumini fosforescente ce transformă clădirile în ecrane cu jocuri psihedelice, bărcile cu motor sunt regii Veneţiei de după apus. Tinerii din ele sunt echivalentul teribiliștilor ce așteaptă orele târzii ale nopţii pentru a prinde străzile pustii, încât să le ia în stăpânire odată cu întrecerile ilegale sau cu propria muzică stridentă ce spulberă liniștea feerică.

Totuși, în ciuda interesului de a capta ritmul noilor generaţii, regizorul nu cade în frecventa capcană a contrastelor obţinute prin tușe groase. Deși istorica Veneţie și tinerii din film par de pe planete diferite, ei se armonizează. Nu intra în conflict. Sunetele sălbatice ale bărcilor sau ale boxelor sunt absorbite primitor de lagună. De peisajele de pe insulele mai liniștite. Printre beaturile electronice se aude clopotul unui lăcas renascentist. De asemenea, liniștea unei grădini pitite pe după ziduri vechi de sute ani aduce stranietatea acolo unde s-ar fi strecurat vulgaritatea. Așadar, nu există două Veneţii în filmul lui Yuri Ancarani, ci doar o Veneţie cu mai multe chipuri.

Experimente vizuale seducătoare

În Atlantis/Atlantide Veneţia nu este snoabă. Nu este aristocrata închisă în propriul palat. Izolată în globul splendorii de altădată. Este mai degrabă cameleonică. Pare să profite de euforia adolescentină din film petru a da replici. Inclusiv replica directă, răspicată, la adresa eseului dedicate de Javier Marias Veneţiei. În acest eseu, adulatul scriitor susţinea că Veneţia era captiva propriei glorii. Că nu poate ieși din decorul stabilit de sute de ani. Tinerii din film nu numai că ies din acest decor. Ei nu mai au nevoie de unul. Veneţia, așa cum o cunoaștem majoritatea (din imaginile iconice), nu mai există pentru ei. Caută orizonturile spre care să gonească dezlanţuiţi precum decibelii din boxele atașate bărcilor, nicidecum malurile încărcate de palate.

Găsim în schimb o Veneţie demnă de un film cu tentă experimentală. Vechile repere se estompează. Ceea ce va conta este doar orașul și insulele din jur văzute prin ochii adolescenţilor din film. Fie că îţi oferă o succesiune de imagini alerte, de parcă ai fi tu însuţi pasagerul bărcii gonind cu mare vitează, fie că redă imaginile urmărind rătăcirile unui personaj filmat din spate în timp ce urcă treptele unei ruine renascentinste pentru a găsi locul unde boxa lui va anima peisajul.

Plăcerea oferită de scenele filmului este legată de renunţarea aproape în totalitate la naraţiune, la dialoguri. Filmul nu curge după un scenariu cu naraţiune bine închegată. Totuși, mesajul este cât se poate de bine articulat, clar și nu mai puţin dinamic.

Regizorul preferă să redea ritmul adolescenţilor ce vor să schimbe lumea veche. Lasă personajele și evenimentele să se desfășoare. Mai întâi separat, dar fără a le risipi în fragmente imposibil de lipit. Înlătură naraţiunea tocmai pentru a compune spontan o imagine de ansamblu. Iar stilul regizorului facilitează armonizarea, coerenţa, chiar și în absenţa unui scenariu definit, solid. Yuri Ancarani îmbină astfel elementele documentarului și ale elementele unui coming of age.

Adolescent în Veneţia

Dintre personajele aflate la vârsta adolescenţei se dinstinge cel principal, Daniele (Daniele Barison). La rândul său pasionat de bărcile cu motor, Daniele vrea să le demonstreze tuturor că poate face din barca lui una câștigătoare. Este ajutat în demersul său de fosta iubită.

În scenele în care Daniele schimbă replici sumare cu fosta lui iubită îţi vorbește o întreagă generaţie. O generaţie în schimbare, dintr-un oraș care nu se poate schimba la nivel vizual. De aceea caută locuri alternative pe care le colonizează. Astfel de locuri sunt mai puţin vizitate de turiștii care se opresc de obicei în Piazza San Marco, în Murano sau Burano. De aceea ai impresia că vezi o Veneţie din altă lume. Una fară turiști, știută doar de personaje. Cu ajutorul lor, descoperi această Veneţie precum o lume paralelă. Una pustiită de gură-cască familiari doar cu broșurile turistice. De aici și impresia că se află la dispoziţia personajelor. Niște personaje în căutarea unor noi locuri unde pot asculta ce muzica vor în timp ce gonesc la viteze năucitoare.

Stranietatea filmului nu ţine doar de infiltraţiile demne de arta experimentală. Este dată și de talentul regizorului de a valorifica spaţiul pentru a capta vibe-ul unei generaţii. Doar că folosește imagini poetice pentru a trasmite schimbările, debusolările, plutirea în derivă. Preferă să le ofere personajelor un spaţiu doar al lor. Departe de acea Veneţie iconică. Astfel, prezentându-i când își caută propria Veneţie, te face să descoperi un alt contrast. Nu este cel dintre vechi și contemporan, ci dintre acaparat și izolat.

Veneţia acaparată, populară și populată nu prea apare în film. Mai bine zis, apare doar către final, dar la orele târzii, când hărmălaia turistică este înlocuită de repaos. Atunci vin bărcile teribiliștilor. Iar Yuri Ancarani profită de energia lor (uneori) perturbatoare. Reușește astfel să capteze iluziile optice oferite de reflexiile în apă ale clădirilor sau ale luminilor.

De această Veneţie care pare mai degrabă necunoscută străinilor are nevoie regizorul. Este indispensabilă pentru a capta intimitatea personajelor. Dorinţa lor de a găsi locuri noi pentru propriul ritm, pentru propriile întâlniri, dar mai ales pentru propria identitate. Filmul poate fi interpretat și ca un strigăt insolent al noii generaţii. O călătorie în adrenalina vitezei, pentru căutarea unei identităţi diferite. Una care să nu se mai confunde cu brandul turistic.

De asemenea, filmul mai are meritul de a te face să meditezi asupra autenticităţii în relaţia cu marile orașe istorice. Adolescenţii din film te provoacă să te întrebi unde se oprește cunoașterea veritabilă a unui oraș sau loc și unde începe butaforia turiștilor. Unde alţii văd numai teribilism, sacriligiu la adresa Veneţiei istorice, regizorul vede un strigăt. Motorul bărcilor ce gonesc pe lagună este un strigăt al celor ce nu vor să facă parte din butaforie. Din orașul încremenit într-un clișeu. Este de fapt și provocarea fiecărui regizor italian în a se situa fie de partea celor ce oferă (doar) un răsfăţ vizual, fie contrazice imaginea devenită artificială în percepţia colectivă a străinilor.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești și despre cartea Il libraio di Venezia.