Nouvelle Vague – Nostalgia inceputurilor din Parisul anilor ’60

Filmul Nouvelle Vague este un omagiu irezistibil precum o galerie de fotografii alb-negru cu tinerii deopotivă chic și boemi deveniţi un simbol în Parisul anilor ’60, cărora toţi voiau să le copieze stilul de-o eleganţă ce transmitea mai degrabă lejeritatea decât infatuarea celui conștient de propriul farmec aruncat precum o vrajă asupra celor din jur.

Din această lejeritate chic a tinerilor ce își purtau alura irezistibilă de parcă nu ar făcut mare caz de ea, deși erau conștienţi de efectul avut asupra celor din jur, s-a inspirat și regizorul Richard Linklater când i-a ales pe Zoey Deutch și pe Aubry Dullin pentru a-i interpreta pe actorii Jean Seberg și Jean-Paul Belmondo în acest omagiu năstrușnic, deberasat de monumentalism adus filmului-cult A bout de souffle (Breathless), prin care Jean-Luc Godard – interpretat pișicher de Marbeck – a schimbat macazul în istoria cinematografiei prin modul în care au început să fie realizate filmele din momentul lansării în sălile de cinema.

Un film precum o vară pariziană

Image: Jean Louis Fernandez/Independenta Film (press kit)

Deși recreează momentele turnării unuia dintre filmele ce au făcut istorie tocmai prin renegarea oricăror legi sfinte ale cinematografiei axate pe naraţiune, personajele nu sunt pătrunse de îngâmfarea căreia îi pot cădea pradă cei conștienţi de propriul potenţial de a inova, de a schimba o lume. Filmează de parcă s-ar juca, de parcă ar fi o gașcă de adolescenţi într-o perpetuă vacanţă fără griji precum o vară pariziană demnă de pictorialele alb-negru. Intră în istorie cu naturaleţe, cu atitudine ludică, nicidecum apăsate de propria importanţă.

Nouvelle Vague este o plăcere vizuală alb-negru pentru cinefilii îndrăgostiţi de cinematografia franceză, de Parisul anilor ’60, de marii săi fotografi ce au surprins ritmul străzilor, cu toate modele sale ce sunt readuse din ce în ce mai des în prezentul nostru. Nu este un film ce vrea sa aducă vreo noutate referitoare la peliculele realizate de Godard și de contemporanii săi ce au facut o adevărată revoluţie în desprinderea sigură de canoane.

Spiritul jucăuș al începuturilor

Image: Jean Louis Fernandez/Independenta Film (press kit)

Regizorul și actorii nu urmăresc un omagiu pompos, un elogiu demn de o statuie. Godard este mereu actual, respingând monumentalismul, sobrietatea. Nu poate fi imortalizat în marmură. Şi nici nu vor să aducă o nouă perspectivă. Reușesc în schimb să îţi ofere o călătorie imersivă în atmosfera Parisului cunsocut de Godard.

Așteaptă-te, așadar, la un film ce transformă ecranul într-o vacanţă prin Parisul boemilor luminoși. Amuzanţi, parodici la adresa canoanelor și cu ei înșiși chiar și atunci când se prefăceau infatuaţi, când își priveau propria capacitate de a revoluţiona. Actorii faimoși interpretaţi de Zoey Deutch și Aubry Dullin și Godard cu a lui privire de ghiduș pus pe inovat printr-o nebunească nesupunere, ghicită din spatele ochelarilor iconici, îţi dau impresia că te iau în grupul lor pentru a străbate cartierele faimoase ale Parisului unde se turnase un film cum nu se mai văzuse până atunci.

Iluzia participării

Majoritatea scenelor îţi oferă iluzia de a participa alături de niște frumoși zglobii la nașterea unui nou cinema. O naștere ce nu are aroganţa celor conștienţi de propria perpectivă superioară, ci mai degraba lejeritatea unui joc. A unei năstrușnicii ce transformă încercarea de a face un film revoluţionar în entuziasmul unei farse inofensive jucate celor ce ţineau atât de mult la vechile reguli ale turnării unui film, reguli pe care Godard și gașca sa de zurlii aveau să le lase în urmă, dar nu prin sfidarea copilului teribil, ci prin raportarea entiziastă la propriile idei eliberate de aceste reguli.

Când își alege actorii, regizorul Richard Linklater nu vrea să imite perfect lumea lui Godard. Chiar dacă Zoey Deutsch pare însăși Jean Seberg, iar Marbeck are ceva din aerul inconfundabil al lui Godard aflat la începuturi, cu a lui ironie de inovator cu mimică pe care ochelarii o fac ușor persiflantă. În ciuda aparenţelor, Nouvelle Vague nu este o reproducere fidelă a personalităţilor din lumea regizorului. Este o readucere nostalgică, în prezentul nostru, a epocii lui Godard. Richard Linklater vrea mai degrabă să simţim o zi din viaţa lui Godard, cu atmosfera acelui Paris efervescent din fotografiile anilor ’60.

Omagiu fără patetism

Image: Jean Louis Fernandez/Independenta Film (press kit)

Prin evitatea omagierii solemne, regizorul îţi amintește că este greu să faci un film care să laude, fără căderea în ridicol, un inovator intrat în istorie precum Godard. Că până la urmă împotriva canonizării a făcut Godard filme, chiar dacă părea conștient că vor deveni repere, prin rescrierea acelor criterii ce fac diferenţa între un film reușit și un rateu, schimbând raportarea la educaţia cinematografică.

Este greu să vorbești despre filmele lui Jean-Luc Godard la trecut. Au intrat în istoria cinematografiei, dar nu sunt istorie. Şi-au păstrat atât de bine prospeţimea și relevanţa încât par să fi fost făcute ieri. Tinerii din întreaga lume le dedică retrospective și cluburi cinefile. Hipsterii le imită personajele pline de șarm nonșalant. Designerii se inspiră din ele transformând personajele în veritabile fashion icons.

Filme ce au deschis drumuri

Filmele lui Godard au deschis drumuri. Datorită calităţilor vizuale, personajelor și actorilor, și-au păstrat magnetismul așa cum și-a păstrat de fapt orașul unde s-au născut: Parisul. Ele sunt de fapt precum Parisul. Acel Paris al boemilor deveniţi din visători niște vizionari în toată regula. Al ștrengarilor frumoși cu suflet de copii jucăuși, înzestraţi cu o poftă nebună de a-și pune în practică ideile trăznite. Pentru că trăznite erau și ideile despre cinema ale lui Godard, pentru acea vreme: fără amenajarea unui studio, ci scoţând camera de filmat în mijlocul străzii, pentru a surprinde spontaneitatea, pentru a scoate sensuri din derizoriu, fără a pregăti un platou de filmare special. Fără un buget suficient și fără un scenariu minuţios.

Totul trebuie să curgă precum zilele pariziene ale boemilor. Într-un flux al lipsei de griji, precum o joacă de adolescenţi. Acest spirit ludic străbate întregul film Nouvelle Vague, care prezintă mai degrabă perspectiva regizorului Richard Linklater asupra a ce s-a întâmplat în zilele în care Godard a filmat primul său lungmetraj – A bout de souffle (Breathless) – care nu numai că avea să facă din Jean Seberg și Jea-Paul Belmondo niște simboluri, ci avea să marcheze și un nou început în cinematografie prin rescrierea unor criterii.

Nașterea noului cinema

Image: Jean Louis Fernandez/Independenta Film (press kit)

Mulţi spun că lui Godard i se datorează nașterea noului cinema. Un cinema eliberat de artificialitatea formalismului. De monumentalism și de greoaiele decoruri. Cinemaul ce respinge butaforia, punând camera de filmat direct în stradă. Aduce în Parisul boemilor chic ambiţia neorealiștilor italieni pentru orașul devenit din fundal un personaj indispensabil, viu, prezent. Camera surprinde orașul și relaţia personajelor cu el într-o autenticitate fără precedent.

Lipsa unui scenariu bazat pe o naraţiune liniară și fragmentarea poveștii din A bout de souffle în trimiteri jucăușe la istoria cinemaului, la vedete canonizate precum Humphrey Bogart, și în dialoguri vizuale iconoclaste cu filmele-cult de la Hollywood, în special cu thrillere poliţiste având în centru personajul masculin șarmant căruia personajul lui Belmondo încearcă să îi dea o replica între omagiu ludic și parodie ce nu exclude reverenţa, face din debutul în lungmetraj al lui Godard un film ce încă mai suscită interesul.

Te duci să-l vezi nu numai pentru a mai bifa un film din lista celor de văzut într-o viaţă. Îl (re)vezi pentru că simţi că încă nu și-a epuizat invitaţia la discuţii cinefile. Iar Nouvelle Vague tocmai această latură a filmului readuce în discuţie: inepuizabilul potenţial dat mai degrabă de referinţele și dialogurile cu arta marelui ecran, cu predecesorii ce au facut istorie, cu vechile canoane hollywoodiene și cu nevoia cinemaului european postbelic independent de a se distanţa de ele pentru a-și urma propria cale.

Erudiţie ludică

Sub aparenta simplitate a filmului regizat de Godard – ce pare a fi o improvizaţie, fără scenariu ferm și fără o naraţiune închegată, mai mult o joacă de copii pierduţi prin Paris, ce imită filmele americane cu gangsteri – descoperi straturi de erudiţie. Dar este o erudiţie etalată la fel de ludic. A bout de souffle este un dialog sofisticat, o demonstraţie de erudiţie deghizată în lejeritatea unui joc.

Pe măsură ce scenele din Nouvelle Vague amintesc de referinţele culturale din A bout de souffle, îţi revine în minte prima ipostaza a lui Jean-Luc Godard în sala de cinema. Godard a fost în primul rând un critic de film. Un pasionat ce studia filmele cu voluptatea celor ce deschideau drumuri conștienţi de rolul pe care aveau să îl joace în istoria filmului și a criticii de film, așa cum erau cei din redacţia Cahiers du Cinema, devenită de-a lungul decenilor dintr-o mică gașcă de visători lăudaţi de monștri sacri precum Rosellini un adevărat templu pentru cinefili.

Despre arta filmului

Prin filmele sale celebre, Godard îţi dă impresia că a regizat pentru a iniţia discuţii. Dialoguri despre arta filmului. Regiza pentru a reflecta asupra propriei arte. Iar Nouvelle Vague tocmai despre această capacitatea a lui Godard de a face mereu un dublu film, un film care sub pretextul unei povești este de fapt un film despre ce înseamna cu adevărat un film reușit.

Nouvelle Vague abundă în scene în care personajele își expun părerile despre film. Godard-personajul se intersectează des cu faimoșii contemporani, mai ales cu Truffaut. Se simte un aer de camaraderie, de solidaritate pișicheră în relaţia cu oamenii din lumea filmului pe care îi cunoaște și care erau deja apreciaţi la marile festivaluri unde el ajunsese până atunci doar în calitate de critic.

Această solidaritate se simte chiar și în scenele despre turnarea filmului A bout de souffle. Tulburată din când în când de neîncrederea lui Jean Seberg în viziunea inedită a lui Godard. Aceasta îi reproșa că nu a pregătit un scenariu, mizând pe improvizaţie. Este expusă comic și exasperarea lui Melville, devenit producătorul filmului, și care îi reproșează și el lui Godard că nu are seriozitatea unui regizor înzestrat cu autodisciplină, preferând să programeze filmările când are chef, după ce zile întregi străbate orașul și cafenelele la modă, risipind investiţiile lui Melville.

Solidaritatea inovatorilor

Image: Jean Louis Fernandez/Independenta Film (press kit)

Lumea lui Godard reprezentată în film te impresionează nu numai prin relaţia caldă, senină, dintre cei implicaţi în debutul cinematografic al lui Godard, ce au transformat Parisul într-un platou de filmare aflat într-o continuă mișcare (este simpatică scena în care Aubry Dullin interpretează un Belmondo ce se incearcă să își menţină echilibrul înaintea prăbușirii după o împușcătură, în timp ce strigă la trecători cerându-le să nu se sperie, că totul e doar un film și nu s-a întâmplat nimic rău). Prin filmul său, Richard Linklater amintește și de solidaritatea inovatorilor. Godard este încurajat de ceilalţi regizori vizionari. Nu vezi nici urmă de rivalitate în acest film. Doar o sincronizare între artiștii având aceeași viziune.

Reprezentarea lumii

Nouvelle Vague amintește de spiritul unei decade ce a schimbat raportarea la platoul de filmare. La modul turnării unui film. Relaţia dintre cineast și oraș, dintre scenariu și autenticitatea dată de iluzia improvizaţiei, a spontaneităţii. Dar mai ales a schimbat modul în care filmele reprezintă (ne)narativ realitatea și ne fac și pe noi sa reflectăm asupra modului în care pun cap la cap detalile acestei realităţi căutând o cauzalitate precum o naraţiune cu sens.

Generaţia lui Godard și inovatorii anilor ’60 tocmai această tentaţie de a narativiza realitatea au pus în discutie și chiar la îndoială. De aceea și experimentele lor au părut unele radicale, mai ales când atingeau acea parte a psihicului uman ce nu putea fi mereu pusă într-o naraţiune (forţat) cursivă, ordonată artificial, până la simplficare.

Şi prin abordarea ludică a canoanelor Godard va rămâne relevant. La fel și prin abilitatea lui de a simţi spiritul unei generaţii și tot ceea ce va rămâne mereu o preocupare. De aici și impresia de coolness pe care o dau filme-cult precum Masculin-Feminin sau Bande a part. Ori sublimul Le mepris.

Godard a ghicit eternul entuziasm faţă de începuturi, pe care îl simt inovatorii fiecarei epoci, precum o eternă reîntoarcere la datoria de a modela regulile sau de a le rescrie. Şi eternele preocupări ale tinerilor ce nu se ragăsesc în ceea ce le-a fost lăsat moștenire și care nu acceptă ceva la care nu au participat ei înșiși. La fel a prezis și revenirea ciclică a nevoii de a inova, de a schimba alfabetul artelor vizuale, de a reveni la dialogul despre film și despre valabilitatea unui film de-a lungul anilor și generaţiilor.

Poţi vedea trailerul aici.