Agosto – Summertime Sadness
Lui Rocco Carbone trebuie să îi recunoaștem meritul de a fi scris unul dintre cele mai bune romane cu naraţiunea plasată în timpul verii. Agosto este romanul care te va face să descoperi un scriitor ce transformă banalitatea într-o stranie frumuseţe. Acea frumuseţe imponderabilă chiar și extrasă din apăsătoarea melancolie ce se poate instala uneori într-o zi din vara celor însinguraţi. De fapt, lui Rocco Carbone îi reușește o proză incantatorie tocmai când redă zilele singurătăţii ce plutește apatic prin orașul caniculei.
Un însingurat pare și jurnalistul Andrea, devenit personaj central. După ce își duce părinţii la gara de unde să ia trenul pentru a-și petrece vacanţa anuală în casa de la ţară, devenită casa de vacanţă după ce se mutaseră cu decenii în urmă la oraș, jurnalistul Andrea, specializat în relatări despre crime și alte evenimente dramatice, începe să rătăcească prin orașul ce poate moţăi în sfârșit când se golește de oameni. Noaptea mai dă peste vreun amic rătăcit pe străduţele amuţite. Pentru a-și mai umple timpul dilatat din august se autoinvită în apartamentul unui vechi prieten devenit de curând și carabinier sau își mai face veacul printr-un bar discret, abia descoperit, unde o întâlnește pe Cristiana, o adolescentă ce vrea să scape de acasă.
Apropieri
Întâlnirea cu această adolescentă care îl scoate pe Andrea din rutina însingurării, dar nu prin promisiunea unei relaţii interzise – Rocco Carbone știe cum să acapareze ignorând tocmai reţeta facilă ce face dintr-o carte una intensă, acroșantă, alegând în schimb evazivul stranietăţii – revitalizează naraţiunea. Dar fără a o grăbi, ci doar prin adâncirea unei spărturi făcute de Cristiana în cotidianul fără ţintă al jurnalistului ce încă mai purta urmele unei mari despărţiri, la care fac referire părinţii acestuia.
Prezenţa adolescentei amintește mai degrabă de acea întâlnire dintre un adult plictisit și un copil în căutarea afecţiunii, dar care ajunge el însuși o sursă de revigorare emoţională. Cristiana ascunde o poveste de familie dureroasă, iar Andrea devine un protector. Un amestec de tată foarte tânăr și frate mai mare. Totuși, adevăratele resorturi emoţionale ce îi apropie pe cei doi sunt neclare. Simţi că această ambiguitate asumată de scriitor este întreţinută pentru a-ţi aminti că fiinţa umană este enigmatică. Pe această ambiguitate va miza și când va sparge brusc liniștea din cotidianul însingurării. Pentru a tulbura ritmul monoton al vieţii jurnalistului, Rocco Carbone recurge la o dramă sfâșietoare, ce duce la finalul întâlnirilor dintre bărbat și adolescenta ce îi tot căuta prezenţa.
Orașul pustiit
Agosto este un roman ce se distinge datorită modului prin care te cucerește. Adică ignorând toate așteptările pe care le ai de la un roman despre vara italiană. În locul plajelor splendide, al priveliștilor peste golfuri pline de palate sau case pitorești, al piaţetelor cu nimfe ce susură cu apa răcoritoare în mijlocul vipiei, găsești imaginea unui oraș lent, silenţios. Un oraș unde au mai rămas doar cei fără planuri de vacanţă, dar pentru care vara pustiită are propriile planuri, scoţându-le în cale niște personaje ce le pot schimba perspectiva asupra propriei existenţe ajunse într-o fundătură a singuratăţii.
Rocco Carbone, o prezenţă literară aparte în lumea italiană, dispărut mult prea devreme, a scris despre o vară pe care o simt mai ales cei solitari, pentru care acest anotimp este o desfășurare de senzaţii ce se pot simţi la adevărata lor intensitate stranie tocmai datorită dispariţiei marelui zumzet social ce inundă de obicei orașele italiene în mijlocul lui august – acel Ferragosto pentru care meridionalii se pregătesc festiv ca pentru un Revelion mutat în miezul zielei, deoarece lumina verii dă impresia, vorba lui Patrick Modiano, că vara, timpul devine o amiază nesfârșită.
Forţa detaliilor
În Agosto, solitudinea devine o amplificare a detaliilor ce extrag orașele, ţărmurile, străzile nopţii, din aglomeraţia fremătătoare și le mută într-un spaţiu ce se lasă cuprins de apatia devenită stranietate. Însă este acea stranietate cum doar pe străduţele meridionale găsești, într-un prezent rămas în suspensie după ce orașul este pustiit odată cu marele exod estival, când locuitorii iau cu asalt plajele, staţiunile, iar cei introspectivi își recâștigă dreptul la orașul răbdător și mai tăcut.
Datorită modului în care folosește aceste detalii, în care a putut reda atmosfera imponderabilă a orașului pustiit din nopţile de august și acel insolitului picurat în rutină, Rocco Carbone transformă într-o desfătare tocmai acele pasaje în care tristeţea riscă sa devină invalidantă, copleșitoare.
Există un farmec enigmatic în toate acele clipe dilatate și plimbări prin orașul pustiu. Undeva, la întâlnirea dintre familiarul citadin și acel recognoscibil ce ascunde o pustiire cu tentă de nelumesc deghizat în apatia caniculei, prin care împinge spre mister imaginea unei case în miez de noapte sau a unei pieţete solitare. În roman, orașul conţine o pustiire ce transcede reperele și cauzele imediate. Orașul pustiit de exodul din vacanţa de august reflectă de fapt o pustiire personală. O apatie a relaţiilor, o suspendare între un trecut al relaţiilor pierdute și un prezent dintr-un nicăieri. Şi totuși, frumuseţea discretă creată prin atmosfera acestei liniști de august melancolic salvează lumea personajului de la apăsările disperării. Şi o salvează prin apropieri neprevăzute.
Poţi comanda romanul Agosto de pe site-ul Libristo.
Te invit să descoperi vara italiană povestită de regizorul Pier Paolo Pasolini în cartea La lunga strada di sabbia, citind recenzia aici.
