Totul e deocamdata – Despre derbedeii sensibili

În cele șaisprezece proze scurte incluse în volumul Totul e deocamdată, scriitorul Andrei Crăciun îmbină credibil și acroșant verva derbedeilor din anii ’90 și al lor umor abraziv cu tandreţea celui ce se uită în urmă plin de compasiune pentru natura umană.

Trecutul colectiv

Pentru cei ce au traversat sălbaticii ani ’90, caracterizaţi de acea pendulare ameţitoare de la euforia noilor începuturi pentru copiii Estului la marile dezolări ce lăsau doar neputinţe și violenţe în urma lor, cartea lui Andrei Crăciun este o revizitare a copilăriei, adolescentei sau a tinereţii trăite mult prea repede. Cititorii născuţi după anii ’90 vor începe să își pună întrebări mai profunde referitoare la temerile, dezamăgirile sau nostalgiile părinţilor sau ale bunicilor. Totuși, indiferent de generaţia căreia îi aparţin, cititorii înţeleg sensul cuvantului deocamdată. Acel provizorat psihologic asociat tranziţiei dure din deceniile trecute, insecurităţii sociale din prezent, abandonului fostelor orașe industriale, deziluziilor sau pur și simplu clipei trăite fără planificarea zilei de mâine.

Personajele din Totul este deocamdată vin din foste orașe industriale. Acele orașe cu speranţe spulberate în fabrici închise după falimentare. Mai sunt și excepţii ce trăiesc în capitala posibilităţilor, dar care au păstrat melancolia părăsirii. Unele privesc în urmă sau în prezent cu mult umor, autoironie. Altele mușcă din trecut și din viaţă precum niște fragili ce își ascund temerile sub cinism. Își derulează verile primelor iubiri, escapadele erotice semieșuate, alegerile conformismului. Conturând personajele, Andrei Crăciun scrie și despre familiile Estului. În fiecare familie lipsită de privilegii regăsești fraţii, taţii, prietenii din aceste proze. Şi în fiecare școală găsești golanii descriși de Andrei Crăciun folosind nuanţe surprinzătoare.

Filme în proză

Majoritatea prozelor ar putea deveni scenariul unui film românesc realist. Sau măcar al unor scurtmetraje cu tentă insolită. Însă Andrei Crăciun merge dincolo de acest realism postsocialist. Unele proze iau o turnură ușor fantastică, nelumească până la absurd. Par scrise de un Lynch reprofilat, născut și crescut într-un oraș industrial socialist. Această intervenţie a straniului face suportabil realismul frust. Le captează astfel atenţia și celor ce au încercat mereu să fugă de cotidianul apăsător.

Totul e deocamdată poate fi considerată o retrospectivă a metamorfozelor prin care au trecut compatrioţii noștri în cele peste trei decenii de eliberare de sub dictatură. O metamorfoză precum o predare de ștafetă a deziluziilor. Taţi frânţi, ruinaţi odată cu fabricile închise ajung să fie urmaţi de fiii pe care marile orașe cu ale lor promisiuni îi învaţă lecţia traversării nefericirii de zi cu zi, a căsniciilor păstrate de dragul aparenţelor și al prieteniilor transformate într-un cor al dezamăgirilor împărtășite.

În ciuda tristeţilor surprinse în aceste proze, stilul nu degajă apatie. Dimpotrivă, e și multă poftă de viaţă și umor în prozele lui Andrei Crăciun. Mai ales în cele depre trecerea de la copilărie la adolescenţă sau despre primele descoperiri amoroase. De fapt, Andrei Crăciun demonstrează încă o dată că poate scrie despre marile tristeţi ce reflectă o societate plină de răni păstrând și un licăr de tandreţe menlancolică precum o seară de vară târzie ce amână, măcar iluzoriu, certitudinea unui viitor mohorât.

Te invit să citești despre o altă carte scrisă de Andrei Crăciun, Viaţa de apoi a poetului, aici.

Viata de apoi a poetului – Un suvoi de amintiri ratacite in alte varste