Viata de apoi a poetului – Un suvoi de amintiri ratacite in alte varste

Andrei Crăciun te face să-ţi imaginezi un jazzman care se apucă să povestească despre femeile ce au iubit același poet. Un poet pe cât de seducător, pe atât de apropiat de cercul artiștilor condamnaţi la autodistrugere. Asemenea unui jazzman,atunci când spune povești Andrei Crăciun împacă sunete, influenţe și ritmuri din lumi diferite, fără a le răpi din exuberanţă. Trece de la o tonalitate la alta, lăsându-ţi impresia că execută versatil traversări abrupte de la piane ce povestesc domol de o noapte de melancolie dintr-un bar scobit în pântecele unei metropole dezabuzate sau de la acoruduri mătăsoase de saxofoane ce însoţesc evadări în orașe calde la defulările trepidante ale unei dureri amorţite prea mulţi ani. Viaţa de apoi a poetului este o carte asemenea unui album de compoziţii menite să elibereze un șuvoi de amintiri rătăcite în alte vârste.

Viaţa de apoi a poetului: un roman pe mai multe voci feminine

Viaţa de apoi a poetului ademenește așa cum o poate face doar un roman polifonic. Unul scris din perspectiva femeilor ce s-au lăsat seduse, modelate, iniţiate sau dezămagite de același bărbat. Îl chema Alexandru. Părea să vină din alte vremuri, trăite mai degrabă de Esenin, Lermontov ori de simboliștii blestemaţi. Genul de bărbat care nu se poate adapta la vremurile noastre. Pe care adaptaţii îl urăsc deoarece tocmai acestui inadaptat fără averi și căpătâi i s-a permis până la urmă înfruptarea din marile plăceri ale lumii. Acelea rezervate doar unui rebel despre care ni se tot spune că moare (mult prea) tânăr.  

Nu știm despre adevărul din spatele morţii lui Alexandru. Nici despre biografia lui. Dar aflăm totul despre femeile ce l-au iubit. Când au aflat despre moartea lui, s-au lăsat purtate într-un trecut pe care îl credeau lăsat în urmă.

Variante ale ratării emoţionale

Fiecare iubită își rememorează povestea de iubire trăită alături de Alexandru. Însă nu-ţi ia mult până să descoperi că nu ai un previzibil mozaic format din perspective subiective asupra marii iubiri. Miza pare a fi alta: aceea de a explora frust variantele ratării emoţionale.

Pentru fostele iubite ale lui Alexandru, ratarea nu înseamna pierderea oportunităţilor de a se realiza, de a transforma șansele în succese palpabile, cuantificabile într-un bilanţ al bunăstării, al autorealizării. Moartea lui Alexandru le dezvăluie o altă definiţie a ratării: aceea a înstrăinării de sine. Când își amintesc de Alexandru, ele descoperă că de fapt au înlocuit vârtejul unei iubiri imposibile nu cu liniștea, ci mai degrabă cu emoţiile contrafăcute, luate drept echilibru.

Ipostaze pierdute în trecutul fiecărei iubite

Trecutul marcat de prezenţa lui Alexandru a însemnat pentru fiecare personaj feminin unica șansă de a plonja în propriul univers emoţional. De a trăi cum nu o va mai face niciodată. În amintirile despre Alexandru se află o ipostază feminină pierdută. De fapt, în fiecare poveste asiști la redescoperirea unui Eu devenit o lume dispărută. Odată cu despărţirea de Alexandru, fiecare iubită pare să-și fi înlocuit visurile cu aplatizarea securizantă, confundată adesea cu pragmatismul. Au fost și excepţii: acele femei care au devenit ele însele niște rătăcitoare.

Iubitele poetului sunt diferite. La fel și mediile din care vin sau în care eșuează. Au trecuturi incompatibile. Totuși, prezentul interior duce spre aceeași concluzie: tot ce a fost mai intens în viaţa lor s-a consumat deja. Nu le rămân decât amintirile. Unele amintiri au culorile vii ale unui oraș istoric de la Tropice, unde gloria coșcovită are strălucirea apusurilor de pe vestitul Malecon. Altele se acoperă de pâcla unui oraș-port aproape uitat sau de primele clipe ale dimineţii, după rătăcirile nocturne într-o capitală est-europeană.

Ritmurile destăinuirilor

În Viaţa de apoi a poetului, Andrei Crăciun impresionează prin ritmurile destăinuirilor. Sunt percutante precum regretele și deconspirarea propriilor ezitări dureroase. Împrospătează prezentul îmbâcsit precum euforia sfidătoare a primei iubiri din adolescenţa spărgătorilor de convenţii dintr-un orășel unde toată lumea cunoaște (și judecă) pe toată lumea. Nu lipsesc nici ritmurile care zgândăresc răni, care sfredelesc unind memoria personală cu toate acele răni colective, dintr-o comunitate.

Anumite pagini din Viaţa de apoi a poetului curg precum o poezie acompaniată de muzica unui regret destăinuit suav. Apoi te scutură nemilos cu poveștile demne de romanele despre marginalii cu suflet mare. Nu toate fostele iubite ale lui Alexandru își permit luxul de a-și rememora viaţa precum o plimbare pe un ţărm al visătorilor. Pentru altele, viaţa seamănă cu ţinerea de mână a unei fantome.

Citind fiecare capitol, îţi dai seama că multe povești ar putea fi (și) despre tine. Andrei Crăciun reușește să descrie trăirile astfel încât să permită identificarea cu personajele. Nu este o identificare menită să îţi dea impresia că a fost premeditată de scriitor. Că a fost planificată speculând afacerile neîncheiate ale cititorului în relaţia cu propriul trecut. Sau cu fostele iubiri pierdute. Dimpotrivă, legătura dintre tine și personajele feminine se stabilește natural. Te lași în voia lor. Aluneci autentic printre pagini. Așa cum faci de fapt în toate romanele care te inspiră să te revizitezi, dar fără să-ţi ceară să pretinzi că ai găsit sensuri acolo unde nu apar, să tragi concluzii vindecătoare dacă nu sunt încă de găsit. Îţi cere în schimb să te lași dus de fluxul voluptăţii pe care doar nostalgia sfâșietoare o poate da.

Poţi comanda romanul de pe Nemira, Libris, Cărturești, Elefant.ro.

Te invit să descoperi și romanul Un joc și o desfătare.