Ext. Masina. Noapte – Un thriller despre un thriller

Un thriller cu accente caustice de comedie neagră. O tentativă de horror înșelătoare precum o momeală ce te atrage în navodul propriilor așteptări ce pot naște concluzii pripite. Un film despe facerea altui film inspirat din Tarantino și devenit până la urmă un exerciţiu cu tentă postmodernă. În noul său film, Ext. Mașină. Noapte, Andrei Creţulescu le bifează pe toate, deși reușește cameleonic și pișicher să se sustragă de la orice încadrare.

Propriul drum

După ce a făcut comunitatea cinefilă să vorbească entuziasmată despre elegantul și insolitul său debut în lungmetraj – Charleston – apreciat datorită esteticii retro ce îmbină cromatica lui Hopper și derutantul farmec vintage a la Kaurismaki, Andrei Creţulescu își consolidează statul de regizor surprinzător. Un statut obţinut printr-o dublă decuplare extrem de bine calculată și asumată de la stilistica realistă ce a dus filmele autohtone direct pe covorul roșu al marilor festivaluri.

Una este decuplarea de la trendul filmelor festivaliere ce bifau toate elementele Noului Val. Alta este decuplarea de la convenţiile unui anumit gen. De fapt, Andrei Creţulescu, prin formaţia sa de critic, își propune și un dialog cu niște canoane estetice și cu așteptările aferente ale publicului venit să vadă un anumit tip de film.

Momeala unui thriller

Prin Ext. Mașină. Noapte, regizorul își aruncă momeala întâi spre dependenţii de adrenalină și de umor cinic – prima scenă se desfășoară într-o cabană unde un personaj cu mâinile legate la spate, ca-ntr-un film cu gangsteri amatori, își ia paznicii în zeflemea, dându-ţi impresia că el (mult mai isteţ) îi controlează de fapt pe cei ce l-au legat de scaun ameninţându-l pentru a le răspunde la niște întrebări.

De la scena în care spontaneitatea lui Şerban Pavlu face din umorul negru un tonic se trece brusc spre cea în care niște personaje, coordonate de cel interpretat de Rodica Lazăr, încearcă organizeze, într-un birou, culisele realizării unui film. Apoi, aceleași personaje se regăsesc într-o mașină. Dialogul lor îţi dă impresia că se îndreaptă spre platoul de filmare amenajat într-o zonă forestieră, mai bine zis într-o cabană. Te poţi gândi că se duc să filmeze continuarea de la scena în care personajul interpretat de Pavlu este legat și ameninţat.

Ca de la cinefil la cinefili

În timpul drumului ce duce spre platoul de filmare amenajat în zona montană începi să te simţi ca parte din grupul aflat în mașină. Nu numai tonul degajat ce permite acea permeabilitate psihologică între spectator și personaje te face să percepi o oarecare familiaritate ce amintește de discuţiile dintre prieteni. Familiaritatea este dată mai ales de relaţia pe care o ai cu lumea cinefililor. Dacă nu ratezi festivalurile independente sau ești la curent cu discuţiile (mai mult sau mai puţin înfierbântate) despre noile pelicule, vei avea impresia că ai plecat la drum cu niște prieteni pasionaţi de film.

Când ajungi la ultima parte a filmului, revizitezi obsesiile din timpul discuţiilor cinefile. Regăsești schimbul de păreri despre influenţele internaţionale în cinematografia festivalieră. Despre cinemaul românesc și depre relaţia de admiraţie și dezicere rușinoasă pe care o au mulţi faţă de un film bun, premiat la marile festivaluri, și faţă de privirea necruţătoare aruncată de regizor spre societatea din care și noi facem parte. Andrei Creţulescu nu poate fi acuzat de expunerea mizerabilistă a dramelor din societate. Preferă să folosească pelicula pentru a-și expune propriile surse de inspiraţie. Propriile reverenţe cinefile.

Dincolo de scenariu

Pentru cei pasionaţi de istoria cinematografiei, Andrei Creţulescu face filme sub pretextul de a se întâlni, pentru a dialoga, cu idolii săi. Este precum un critic de film mucalit devenit un regizor ce nu doar expune un subiect pe marele ecran, ci se și expune pentru cei avizaţi, așa cum făceau regizorii cult din anii ’60 ori de câte ori dărâmau convenţiile una după alta.

Datorită dublei intenţii – de a face un film și de a-si expune propriile idei despre cum să fie un film – peliculele sale au și caracterul erudit dar jucăuș al unui film experimental. Totuși, Ext. Mașină. Noapte are o naturaleţe chiar și atunci când ia calea insolită a unui experiment premeditat.

Deși apelează la referinţe cinefile înţelese doar de cel avizat, Andrei Creţulescu nu emană un elitism intimidant pentru cel ce nu e cinefil cu state vechi. Ceea ce urmărește regizorul este tocmai relaţia firească stabilită între personajele sale și spectator. O relaţie de apropiere. În acest film îi reușește apropierea datorită alegerii cadrului-secvenţă care îţi oferă iluzia de a te afla chiar în mașină alături de personaje. Iar legătura de prietenie dintre regizor și actori, dar și dintre actorii Şerban Pavlu, Andi Vasluianu, Dorian Boguţă și Rodica Lazăr sprijină această familiaritate vitală în relaţia dintre personaje și dintre spectatorul ce iubește să discute despre filme și despre noii regizorii care se inspiră de la cei iconici.

Naturaletea lor îţi dă impresia că ești un pasager pe scaunul din dreapta celui interpretate de Rodica Lazăr, care se află la volan. Că participi la discuţia despre filme, ce alunecă spre discuţia despre viaţă, frici, tinereţe, atracţii și visuri ratate, iar tu, de fapt, te afli printre ai tăi, din tribul de cinefili.

Umbra suspansului

Exact când aveai impresia că până la final nu mai rămâne decât un dialog între personaje despre cum trebuie făcute filmele, apare un element-surpriză ce promite să readucă filmul pe traiectoria din prima scenă: thrillerul. Va fi un thriller dus până la capăt, sau filmul va continua spre direcţia filmului despre film? O direcţie în care vei trece dincolo de nevoia clarificării privind produsul final. De fapt, filmul este mai degrabă o cotire spre o plimbare melencolică decât o expunere erudită. Plimbarea melancolică ia forma unei retrospective mascate de tonul colocvial. Personajele traversează istoria recentă a filmului de festival în timp ce se îndreaptă ele însele spre un platou de filmare.

Filmul poate parea frustrant pentru cei ce vor o acţiune clară și un scenariu demn de o poveste plină de adrenalină și dinamism. Aceștia vor spune că Ext. Mașină. Noapte este un film despre nimic sau unul promiţător care se termină exact când trebuia să înceapă derularea poveștii. Adică genul de film neterminat. Ce-i drept, impresia lor este confirmată și de faptul că filmul ar fi trebuie să fie cu totul altul dacă în pandemie nu ar fi fost abandonat de producători. Totuși, Andrei Creţulescu nu și-a abandonat proiectul. I-a dat o formă neconvenţională, pe alocuri sentimentală precum o reîntâlnire cu propriile nostalgii cinefile

Când apar obstacole în calea producţiei, regizorul scoate asul insolitului. Al spargerii peretelui dintre genuri și dintre ficţiune și culisele filmării ei. De aici și impresia prospeţimii pline de umor pe care o degajă. Ştii că merită să vezi un film realizat de Andrei Creţulescu fie doar și pentru a vedea cum jonglează cu niște convenţii.

Poţi vedea trailerul aici.