Tacerea – Apocalipsa tehnologiilor

0

Don DeLillo este un maestru al obișnuitului invadat de straniu. Un straniu ce sucește realitatea într-un mod greu de explicat și abisal resimţit, așa cum vezi fie într-o galerie de artă avangardistă, fie într-un film experimental. De aceea îţi este și greu să povestești romanele sale, să le găsești un fir narativ care să lege precis evenimentele și relaţiile dintre personaje și realitatea subiectivă.

Microromanul Tăcerea intărește reputaţia de scriitor plin de originalitate de care se bucură Don DeLillo. Iar originalitatea devine sinonimă cu sustragerea de la orice tentativă de a-i oferi situaţiei de viaţă expuse în carte un mesaj clar și un sens recognoscibil.

Tăcerea este o carte pentru acel gen de cititori pentru care o scriitură bună permite infiltrarea evazivului. Cărora le place să se scufunde în ambiguitate, în stranietatea totală ce dizolvă contururile clare ale realităţii. De data aceasta, realitatea este una distopică. Lumea personajelor ajunge în pragul colapsului. Un colaps ce seamănă cu o apocalipsa digitală.

Haosul distopic

Începutul este cât se poate de banal. Două cupluri și un student ar fi trebuit să se întâlnească pentru a vedea finala Super Bowl. O finală asociată cu identitatea americanului. Însă bucuria provocată de spectacolul grandios este perturbată. Două cauze stau la baza perturbării. Una este legată de aterizarea forţată a unui avion în care se afla unul dintre cupluri, după călătoria prin Europa.

Cealaltă cauză este legată de colapsul digital inexplicabil dar care alimentează conspiraţii. Din cauza acestui colaps, nimic nu mai funcţionează ordonat. Metropolele devin o junglă. Fără curent electric, telecomunicaţii și o întreagă infrastructură menită să ordoneze viaţa umană cu ajutorul tehnologiilor înalte, lumea seamănă cu o cetate din Evul Mediu timpuriu, în care locuitorii așteaptă să fie asediaţi oricând.

Până la urmă cuplurile se întâlnesc în apartamentul unde ar fi trebuit să vadă meciul împreună. Doar că nimic nu mai poate fi difuzat. Ecranul rămâne negru. Disperarea ia forma unui delir sistematizat, cu accente de filozofie îmbinată cu teoriile lui Einstein, de care unul dintre personaje este captivat până la obsesie. Indeile acestui personaj care ajunge să se creadă el însuși asemenea lui Einstein sunt intercalate cu trăirile celorlalte personaje. Acestea sunt contaminate de problemele actuale: alienarea, dependenţa de telefoanele mobile, incapacitatea de a relaţia cu semenii în absesnţa unor device-uri de ultima generaţie.

Răspunsul unui mare scriitor

Scrisă în timpul pandemiei, Tăcerea este răspunsul distopic al lui Don DeLillo în faţa provocărilor ce sfidează tot ceea ce generaţii întregi au considerat firesc. Asemenea oamenilor în timpul pandemiei, personajele sunt forţate să vadă o lume perturbată. Tot ceea ce devenise predictibil dispare, inclusiv tehnologia avansată. În locul pandemiei, apare această prăbușire misterioasă a controlului digital asupra confortului.

După ce își dau seama că nu mai pot folosi device-urile, personajele capătă impresia că lumea lor s-a schimbat peste noapte. Cea mai mare schimbare duce la observaţia privind interacţiunile umane. Fără ecranele telefoanelor în care să se retragă, personajele trebuie să (re)înveţe cum să se apropie de ceilalţi. Sau măcar să își pună întrebări despre autenticitatea relaţiilor.

Cronica unui prezent posibil?

În ciuda orientării distopice, Tăcerea pare mai degrabă o cronică extrem de lucidă a prezentului. Fără a elucida resorturile personajelor sale ce par mai degrabă niște necunoscute pentru cititori, DonDelillo ne face să ne vedem asemenea lor. Am fi tentaţi să spunem că vom ajunge ca ele în viitorul în care vieţile noastre devin din ce în ce mai greu de închipuit în afara tehnologiei. Totuși, Don DeLillo îndrăznește să ne dea de înţeles că viitorul distopic a devenit deja prezent. Tot ce ne mai lipsește pentru a intra și noi în lumea personajelor este o pană digitală.

Când ecranele se vor stinge fără certitudinea remedierii imediate, vom apărea cu toate deformările din ultimii ani. Cea mai evidentă: incapacitatea de a fi cu semenenii, cu persoanele cunoscute, fără a fugi, măcar din când în când, în virtual. Ceea ce părea sănătoasa lume veche devenită obiectul nostalgiei după viaţa dinaintea device-urilor ce imită inteligenţa umană, devine un Ev Mediu invadator. Personajele nu se raportează la defectiunile tehnologiei ca la recuperarea unui paradis pierdut la socializării. Ele văd mai degrabă un haos acolo unde tehnologia nu mai funcţionează. Astfel, Tăcerea devine și cronica unei deformări sau poate remodelări ale psihicului de către accesul la virtual.

Poţi comanda romanul de pe site-ul Editurii Pandora M, Libris sau Cărturești.

Te invit să citești și despre cartea Vânturile, cu subiect similar, aici.

Vanturile – Pesimism (profetic)?

Leave a reply