Beau travail – Straniu si acaparant precum o vraja

0

Trecut pe lista filmelor de văzut într-o viață, Beau travail îţi va marca memoria cinefilă. Rămâne cu tine după ce ieși din sala de cinema. Dar nu așa cum rămân filmele cu o poveste intensă, cu mesaj recognoscibil. Ceea ce face acest film acroșant, de neuitat, este seducția estetică bazată pe ţintirea acelei părți a minții ce nu poate fi accesată decât prin ritmul insinuant al scenelor. Nu (doar) printr-un plot bine închegat, printr-o langoare a elementelor ce recompun o realitate recognoscibilă prin reasamblarea stranie, ca într-un vis. Deși nu apelează la oniric, regizoarea Claire Denis le dă scenelor acea desincronizare dintre imagini și sensul lor imediat, exact ca-un vis în care vezi imagini familiare într-o îmbinare bizară.

Apropierea artelor

Frumuseţea aparte a filmului și efectul de stranietate exercitat asupra minţii spectatorului sunt date și de privirea neconvenţională a lui Claire Denis asupra unor personaje din lumea soldaţilor înrolaţi în Legiunea Străină. O privire ce trece nu numai dincolo de canoanele abordării unui astfel de subiect. Claire Denis trece și peste limitele ce divizează artele în categorii. Regizoarea apelează cu mare naturaleţe, exuberanţă și eleganţa stilizată a cadrelor la îmbinarea unor elemente ce apropie arta cinematografică de artele performative, de avangarda adoptată de marii coregrafi în teatrele independente.

Prin această întâlnire gestionată ispititor, Claire Denis transformă sursa unei posibile abrutizări – încercarea unor soldaţi din Legiunea Străină de a supravieţui în Africa aridă – într-o succesiune de imagini la graniţa dintre prezentarea cu tentă realistă și alegorie, în care apropierea sentimentală, candoarea neașteptată și compasiunea pentru fragilitatea umană permit îmblânzirea acestei lumi dure. Personajele soldaţi sunt prezentate atipic, dincolo de platoșa de aparentă duritate etalată.

Umanizare

Beau travail sparge și zidul dintre viaţa cazonă și civilie. Graniţele dintre civili și soldaţi, dintre autocontrol și tumultul afectiv devin permeabile. La fel de permeabile precum cele dintre arte (cinematografică, teatrală, coregrafică). Astfel, filmul ajunge să impresioneze prin frumuseţea de o expresivitate fotografică a imaginilor cu peisaje de pe coastele africane, prin deturnarea așteptăilor spre insolitul expus prin mișcări ce par coregrafii avangardiste dar mai ales prin înlocuirea brutalității cu firescul apropierii umane, astfel încât viaţa cazonă devine un spațiu în care soldații își pot manifesta și latura sentimentală, fără a părea inautentici.

De fapt, filmul este un pariu câștigat de Claire Denis cu toți cei ce cred că vieţile soldaţilor din Legiunea Străină pot fi expuse eliminând orice urmă de afecțiune. Claire Denis le demistifică machismul, scoţându-i din platoșa corpului rigid. Îi reușește ispititor acest demers  tocmai prin transformarea ritmului din timpul instrucţiei într-un balet avangardist.  În toate scenele este vizibil de fapt un manifest antisobrietate, antisolemnitate.

Renunţarea la clișeee

Beau travail arată niște soldaţi care s-au predat în faţa nevoii de (re)umanizare. Rutina lor se împarte între exerciţiile militare – expuse ca într-un spectacol de dans contemporan în mijlocul unui peisaj african insolit – și activităţile ce amintesc de civilie – pescuitul pe fundalul unui orizont de un albastru expansiv cum vezi doar în zonele unde marea și cerul se întâlnesc într-o ariditate caniculară neprietenoasă, gătitul pentru tot regimentul, tachinările și băieţeala din nopţile pierdute la discoteca din mijlocul unui no man’s land unde se aud hiturile anilor ’80 și ’90 (de la Corona, cu al ei Rithm of the Night la ritmurile lui Tarkan) și unde soldaţii flirtează ori fac gesturi tandre faţă de vreo localnică asupra căreia își proiectează setea de afecţiune.

Pe această rutină umanizantă se concetrează Claire Denis. Filmul ei are și un puternic mesaj anti-machist, de compasiune. Străbate chipurile imobile și dezvăluie adolescentul ascuns în aparenţa celui dur.

Vezi o succesiune de imagini greu de asociat masculinitatii cazone din filme. Rufe întinse precum niște cârpe, nădragi cârpiţi între sesiunile de instrucţie militară, gesturi de candoare pentru fata asociată mai degrabă cu aventurile de-o noapte ale soldaților, gesturi de baieţandrii ce se tachinează la ora de sport, la scăldat, la care se adaugă refugiul în dans. Nu este doar dansul din barul de noapte. Este un dans al gesturilor militare filmate într-o cadență de coregrafie demnă de un spectacol de dans contemporan hipnotic, eliberator și totodată cu mesaj ermetic în faţa oricărei descifrări.

Privirea feminină

Observi un răgaz languros în mișcările camerei, în surprinderea chipurilor, ce înlocuiește abrutizarea. Deși demistifică imaginea soldatului dur, nu caricaturizează. Prefera o demistificare seducătoare. Nu duce în derizoriu, atacând o imagine colectivă. Privirea este mai degrabă una care salvează demnitatea personajelor-soldat umanizându-le prin sensibilitatea care nu le subminează prestanţa intimidantă. Face exact ceea ce avea să-i reușească, peste decenii, regizorului filmului Disco Boy ori celui ce a relizat filmul Foxtrot, cu scena suprarealistă a soldatului care dansează.

Privind modul în care aparatul de filmat insistă asupra chipruilor și expune mișcările corporale, poţi trezi discuţii despre o replică feminină dată acelui male gaze în artă (privirea masculină ce reduce femeia la un obiect al dorinţei). Oare nu putem vorbi și despre o privire feminină aruncată asupra universului masculin? Nu neapărat despre erotizare, cât despre încercarea de a-l înţelege, cu toate acele oscilaţii între machismul impus cultural (fragilizant) și vulnerabilitatea mascată, manifestată mai ales în medii străine, considerate barbare.

Această privire feminină asupra trupurilor și interacţiunilor dintr-un mediu ce favorizează o idee toxică asupra masculinităţii perfecte nu exclude și acea nevoie de afecţiune reprimată. Unul dintre soldaţi, aflat într-o poziţie de putere, se simte atras de frumuseţea unui personaj faţă de care manifestă, în public, un comportament ostil, de control, în timp ce nu ezită să își manifeste afecţiunea prin cadouri cu tentă romatică, pentru una dintre dansatoarele din clubul de noapte frecventat alături de cei din subordinea lui.

Peisajul simbolic

Dinamica relaţiilor expusă între privirea lucidă, precizia exerciţiilor militare și boarea de mister privind resorturile psihologice ale unor persoje închise în sine, cu privire dură, împietrită, de supravieţuitori de la începuturile timpurilor se suprapune peste imaginea simbolică a peisajului. De fapt, atracţia exercitată de acest film ce degajă o irezistibilă stranietate vizuală se leagă tocmai de felul subtil și enigmatic-abisal, prin care este exploatată relaţia dintre personaje și mediul în care ajung. Peisajul este asemenea personajelor. Atrage, dar și transmite acele emoţii inconfortabile, greu de tradus în cuvinte.

De asemenea, peisajele exprimă și acea trecere de la observaţia demnă de un film cu mesaj social – sărăcia ca efect al colonizarii dar și al de-colonizării păguboase – la un strat alegoric. Peisajele stranii, specifice Africii subsahariene, dizolvă reperele concrete. Natura își cere dreptul de a te deruta prin stranietate și atemporalitate. O atemporalitate propice devierii alegorice, de care Claire Denis ţine cont. Asftel, prin trecerea de la orașul nocturn redus mai degrabă la ringul de dans expus precum o vrajă și un loc al descătușării, al detensionării exprimate printr-o coregrafie calculată, la acea lumină diurnă cotropitoare a peisajului sălbatic, unde vastitatea aridă întâlnește marea de o culoare ireală și prin enigmele ce plutesc asupra motivelor din spatele unor gesturi și decizii bruște, cu impact răvășitor, Claire Denis infiltrează absurdul cu tentă onirică.

Mesajul alegoric

Vezi din nou imaginea omului este lăsat singur, în mijlocul unui peisaj străin, nelumesc. Regăsești așadar imaginea colectivităţii militare abandonate într-un loc depopulat. Genul de loc unde peisajele își cer dreptul de a cotropi. De a nu fi perturbate de un fir narativ prea încărcat sau lămuritor. Astfel, prin captarea peisajului și încadrarea personajelor în liniștea vastităţii, Claire Denis amintește de perspectiva scriitorilor și a cineaștilor fascinaţi de absurd și de avangarda cu tentă alegorică. Sau de un coregraf pentru care spaţiul aparent neprietenos cu viaţa umană este deosebit de fertil pentru a exprima niște adâncuri greu accesibile ale psihicului.

Multiple descifrări

Beau travail este genul acela de film care își păstrează prospețimea. Fiecare generație îl percepe prin propriul filtru cultural, grilă de emoții influențate și de contextul social și istoric în care sunt modelate judecăţile de valoare. Generațiile Y ș Z vor vibra pe ritmurile în care trupurile unor localnice ademenitoare ce balansau din șolduri și ale soldaților cu aer de adolescenți aflați la prima noapte într-o discotecă, lăsându-se desfătaţi vizual de vraja acestei bijuterii cinematografice. Generația celor ce au făcut stagiul militar sau au citit despre colonialism în Africa va simți nevoia de a deschide ușile necesare spre interpretarea multistratificată.

Poţi vedea trailerul aici.

 

 

Leave a reply