One of Those Days When Hemme Dies – Vara in Turcia

Cinematografia turcă nu încetează să ne uimească prin aplecarea cineaștilor spre cadrele poetice. Prin sensibilitatea picurată peste dramele apăsătoare. Fără a exagera în direcţia calofiliei picturale afectate, nu fac decât să redea legătura naturală dintre om și spaţiul în mijlocul căruia trăiește. Iar Turcia pare făcută pentru turnarea unui film de artă. Însă nu numai Turcia ţărmurilor pline de comori antice și a straniei Capadocii are potenţial cinematografic. Vastele câmpii, stepele arămii, îţi arată câte nuanţe încap de fapt in zgârcenia naturii cu anumite zone. Ochiului nu-i trebuie decât să se uite mai atent și va vedea cum această natură vitregită cromatic aruncă în faţa privitorului un contrast vibrant precum un covor de roșii puse la uscat între nuanţele terne ale câmpurilor ce amintesc de învecinarea Turciei cu straniile peisaje golașe de la trecerea spre Orientul începuturilor.

Admiri în filmul de artă cultivat de regizorii turci încăpăţânarea sensibilităţii exprimate la nivel vizual de a rezista în faţa tuturor problemelor care se abat peste omul aflat în lupta inegală atât cu societatea meschină, cât si cu propriile neajunsuri sufletești. La fel vezi și în filmul One of Those Days When Hemme Dies, în care moartea din titlul devine o farsă a vieţii ce se revarsă vibrant peste marile zădărnicii din jurul personajului ce simte că soarta redusă la faliment îl tot sabotează în demersul său de a-și face singrur dreptate.

Un debut ce nu trece neobservat

One of Those Days When Hemme Dies este un debut în care frumusețea vizuală cum doar în cinematografia turcă sau persană mai vezi – a peisajelor de câmpie nesfârșită și a dealurilor golașe sub respirația jariștei de vară, a satului-orășel, cu străduțe labirintice unde privirea îți este răsplătită de o nuanță imprevizibilă în care te scufunzi, iţită din mijlocul unor ziduri cu tencuiala crăpată în care apar din loc în loc uși precum ochii machiaţi ai unei orientale care și-a păstrat cochetăria chiar și într-un loc unde nu-i mai servește la nimic – întâlnește maturitatea noului-venit ce are deja stăpânirea detaliului ce spune cât o mie de cuvinte.

Regizorul Murat Fıratoğlu are simţul detaliului sincronizat cu psihologia personajelor și cu spiritul unui loc. Este o calitate specifică unui veteran al cinematografiei de artă. Căruia îi sunt suficiente timpul-melasă al amiezilor și un spaţiu ce pare izolat într-un nicăieri atemporal peste care vine un prezent al problemelor de pretutindeni. Nu întâmplător juriile și spectatorii au fost generoși cu acest film ce a sfidat marea provocare a unui debutant: aceea de a bugetului extrem de redus (doar 60000 euro!). La Festivalul de la Veneţia a fost distins cu Premiul Special al Juriului, în cadrul secţiunii Orizzonti, iar spectatorii ajunși în Delta Dunării pentru Festivalul Anonimul l-au desemnat marele câștigător.

Scenariu înșelător

image: Anonimul IFF/Facebook page

Murat Fıratoğlu te momeste cu promisiunea unui thriller cu accente sociale extrem de pronunţate. Scenariul pleacă de la dorința de răzbunare a lui Eyup. Forţat de lipsuri, el devine un culegător de roșii. Se remarcă prin gura mare și este aprig în faţa nedreptăţii înţelese ca ţinutul capului aplecat în faţa șefului lacom și al supraveghetorului arogant pe nume Hemme.

Eyup se simte exploatat, iar exploatarea culminează cu jignirea verbală supremă. Cum doar cei din cultura patriarhală o înţeleg. Astfel, Eyup se simte și terfelit în demnitatea sa de către Hemme devenit mesagerul șefului ce tot amână ziua de salariu. Însă adevăratul subiect îți este dezvăluit abia după ce asiști la rătăcirile unui Eyup scos din minţi, rătăciri ce se transformă într-un pretext de a-ţi oferi o imagine multifaţetată a zonei ce îţi dă impresia că între o stradă și următoarea sunt de fapt câteva secole distanţă.

Printre străduţele turcești

image: https://www.nziff.co.nz/2025/tamaki-makaurau-auckland/one-of-those-days-when-hemme-dies/

Personajul străbate furios câmpurile încremenite sub dogoare, trece nepăsător pe lângă trandafirul devenit refugiul unui vecin ce tot visa la mare, merge năuc prin labiribtul străduțelor de un pitoresc neafectat și necosmetizat, ci autentic precum o mahala balcanică moţăind în amiaza verii, în care mai răsare câte o curte amplă între ziduri cojite de vreme, cu un covor pe care se stă și se mănâncă fără grabă un pepene zemos cât e ziua de lungă. Detaliile locului și personsjele îl tot abat pe Eyup de la destinație (casa lui Hemme, cel ce l-a jignit).

O suită de personaje secundare apar în calea lui Eyup, repezentând fiecare o lume în sine. Unele simpatice și duioase prin melancolia și atitudinea mucalită, Altele primitive precum lăcomia bișniţarului care este cumnatul lui Eyup, provenit din latifundiarul mărunt ce se visează turbocapitalistul ce ridică bloc dupa bloc la margine de sat. Fiecare simbolizează în felul său câte un chip al unei lumi cu metehne sau limitări care par de fapt cauza dramei lui Eyup. A neputinţei de a-și depăși condiţia.

Adevărata miză a filmului

Întârziat de consăteni, Eyup ajunge să se rătăcească de propria furie ce părea un foc de nestins. În calea răzbunării apar diverse solicitări mărunte ale vecinilor sau pura lor dorință de conversație pentru a-și mai umple timpul. Introducerea acestor personaje fără mize narative te dumirește în legătură cu sensul filmului: nevoia de a capta frumusețea vieții ce își revendică dreptul la prezență chiar și în momente de maximă pierdere a rațiunii sau o poftei de a trăi. Melancolia duioasă, replicile spirituale sau calmul vecinilor ce se bucură de lucuri mărunte se infiltrează cu insistenţa salvatoare deghizată în hazadrul ce intervine sâcâitor în calea celui ce se îndreaptă impetuos cu capul înainte când vrea să transeze o situaţie revoltătoare.

Reverenţă în faţa marilor cineaști

image: Anonimul IFF/Facebook page

Drama lui Eyup pare din filmele lui Kiarostami, cu a lor poezie vizuală. De altfel, reapariția cu o constanță simbolică a unui copac solitar în mijlocul unui câmp îngălbenit de arșița miezului de vară amintește de ariditatea unor peisaje din care marele poet persan al cinematografiei scotea spledoare ca din piatra seacă a dezolării.

Paradoxal, frumusețea este peste tot în acest film despre marile tristeți ale existenţei nemiloase, târâte lent prin torpoarea ce încetinește viețile și așa încremenite într-un fatalism devenit iluzia unei atemporalității a resemnării, a celor ce au cunoscut viața din satele sărace uitate printre câmpurile unde se lăfăie parcă ironic un roșu generos de roșii coapte, pe care localnicii le descarcă și le pun la sărat pentru a le usca, prin gesturi ce se repetă ritualic, transformându-le corvoadă sub biciul caniculei într-o coregrafie aproape suprarealist-metaforică, exact ca-n filmul Culoarea rodiei, al unui alt poet vizual, Parajanov.

În profunzimea unei lumi

Datorită calităților demne de arta fotografică și a simțului de a reda vizual acea ritmicitate a unei amiezi în care dogoarea amorţeste totul, vorbind în propriul limbaj despre timpul alegoric al vieții, ai impresia că ai parte de o călătorie în vara turcească. Acea vară din Turcia profundă, autentică, deloc turistică, dar menită să te îmbombogățească uman tocmai pentru că îţi arată oamenii cu toate contradicţiile lor, să te hrănească generos cum nu se poate în resorturile înfruptărilor all inclusive.

Turcia din acest film îl hrănește pe cine știe să o aprecieze. Să îi vadă umanitatea hotărâtă să se agațe de farmecul vieții într-o felie de pepene împărţită într-o curte de casă veche, la umbra ce alină precum o pală de candoare o umanitate epuizată sub lipsa unor perspective imposibil de zărit peste câmpurile prăpădite de caniculă.

Acestă lume te hrănește și te omenește în curţi umbroase. Prin cuvintele unui localnic visător găsit pe o străduță îngustată între casele coșcovite. Așa cum o face și cu protagonistul pe care îl împiedică să se dezumanizeze. De fapt, întregul film este despre măruntele întâlniri ce amână răul. Sau autodistrugerea. Exact ca-n filmele cu aer documentar ale lui Abbas Kiarostami. De altfel, aduce în Turcia satului de câmpie acel minimalism narativ de largă respirație existențialistă a lui Kiarostami, contopită prin ritmul poetic al timpului șerpuind trândav printre peisaje, măslini, livezi și labirinturi orientale de străduțe. Apelează la acest minimalism cu privirea demnă de un autor de documentare având fler de antropolog al marilor schimbări sociale.

Schimbările captate

În lejeritatea prin care își plimbă personajul pe străduțele pustiite de caniculă ghicești precizia de ceasornicar. Precizia unui cineast ce simte o lume. Și care o redă printr-o expresivitate ce lasă urme, dar fără afectare. Nu e de ici de colo să poți reda o dezolare fără a știrbi peticele reziliente de frumusețe. Să transpui emoţionant vieți petitice de ratare și sărăcie fără patetism. Apoi să folosești umblările năuce ale unui personaj pentru a reda psihologic, sociologic și ferm o Turcie actuală.

Filmul ar putea fi proiectat și în deschiderea unui festival de arhitectură. Pune sub lentilă acel salt nerăbdător de la rural la o tentativă de urban. Exact ca-n România. Pe fundalul câmpurilor răsar noile blocuri. La un moment dat nu mai sti dacă ești în sat sau în oraș. În prezent accelerat, uneori anacronic, sau într-un trecut dilatat. Până și spațiul iese din geografie. Ulițele par din cartiere magrebiene. Ar putea fi de aici și de oriunde. Doar sărăcia este singurul reper fix-mesajul necruţător ce iese dintre pliurile poetice ale unei realităţi apăsătoare.

Promisiunea continuităţii

După ce vei vedea și debutul cinematografic al lui Murat Fıratoğlu – o bijuterie realizată cu buget redus, dar cu maxim rezultat vizual, în care avocatul devenit cineast se distribuie (credibil) în rolul principal – vei aștepta cu mult mai mult entuziasm primele filme ale noii generaţii din acest spaţiu cultural devenit vizibil și datorită unui maestru precum Nuri Bilge Ceylan.

Asemenea lui Ceylan, Murat Fıratoğlu ne-a redat încrederea în supravieţuirea filmului răbdător. Al acelui tip de cinema oriental în care tensiunile ard la foc mocnit, astfel încât să însufleţească, prin unghiurile de filmare și prin ritmul domolit elementele din fundal, obiectele din lumi vechi sau peisajele de o frumuseţe nealterată de clișee, astfel încât să le transforme în ecourile a tot ceea ce personajele (mai ales cele masculine) nu pot rosti cu voce tare. Şi tot asemenea marilor cineaști reușește să observe cu profunzimea de antropolog firele ce leagă existenţele individuale de efectele, uneori dezastruoase, ale cutumelor și ale sărăciei ca simptom al unui arhaism căpos în forţa lui de a frânge orice formă de distanţare sănătoasă prin autonomie în raport cu moștenirea trecutului.

Influenţa unei moșteniri

Acest debut promiţător pune pe umerii lui Murat Fıratoğlu presiunile unei așteptări. Aceea de a fi continuatorul unui cinema despre care mulţi spuneau că ar fi decrepit în raport cu timpul nostru. Această încredere a noii generaţii de cineaști turci în filmul poetic este compatibilă cu lumea precum un mozaic a Balcanilor. O lume fărâmiţată de fapt în mai multe timpuri, între care poţi plimba camera cu o naturaleţe sigură pe sine precum un antropolog capabil să discearnă esenţa transformărilor după ce s-a lăsat prins între pliurile anacronice ale unor epoci având valori ce pot naște scânteile unor confruntări transgeneraţionale, dar care au rămas învecinate cum se întâmplă în filmele din Balcani, adică fără să lase impresia că bruschează firescul.

Poţi vedea trailerul aici.