Kanashibari – Japonia prin ochii unui strain
Kanashibari este un volum de proză scurtă dedicat celor îndrăgostiţi sau măcar fascinaţi de Japonia. Celor ce se simt atrași, dar, în același, timp, ţinuţi la distanţă ca de niște prezenţe inaccesibile.
George Moise este cel prins între statutul de gainijn (străin) și cel ce a fost iniţiat deja în tainele unei culturi despre care mulţi europeni spun că pare să fi inversat tot ceea ce lor li se părea natural, firesc. Așadar, vei străbate o gamă de nuanţe emoţionale – de la umorul cu tentă de autoironie la melancolie și suspansul îmbibat de miturile demne de un ghost story nipon – pe măsură ce asiști la metamorfozele ce fac trecerea de la stadiul de străin aruncat într-o lume ce pare să-și bată joc de tot ce a învăţat el pe un alt continent și cel ce începe să se dea în sfârșit pe brazdă, învăţând noile coduri și ceremonialuri cotidiene.
Acceptarea stranietăţii
Unul dintre semnele adaptării la cultura japoneză este acceptarea stranietăţii în artă. Stranietatea nu trebuie neapărat să iasă la suprafaţă strident. Dimpotrivă, ea se mișcă discret pe sub banalitate precum umbrele de sub crabii ce străbat un iaz artificial dintr-o grădină. George Moise pare familiar cu acel gen de proză japoneză în care sub cotidian se deschide o trapă ce duce spre o lume a evenimentelor inexplicabile, exact ca-n povestirile scrise de Haruki Murakami și de Natsuko Imamura, sau de autorii medievali ce prelucrau folclorul ce abunda în povești cu fantome.
De fapt, scriind Kanashibari (al cărei titlu se leagă tocmai de tradiţia poveștilor cu fantome adaptate alegoric la prezent), George Moise îţi dă impresia că a sfidat timpul. Că stat la povești despre adaptarea culturală, surse de inspiraţie, modernitate și arhaic în Japonia actuală și în literatura ei sau despre superstiţii cu Haruki Murakami, Ueda Akinari (mare autor de povești cu fantome) și Lafcadio Hearn într-un vechi bar ţinut de japonezul hâtru (devenit personaj) însurat cu tandra filipineză întâlnita chiar în locul unde soldatul japonez ce i-a fost lui tată și-a pierdut viaţa în Al Doilea Război Mondial.
Nelumescul deghizat în real
În primele povestiri îţi amintești de nelumescul deghizat în real din cărţile lui Haruki Murakami. Vei avea impresia că ai întâlnit un discipol al lui Murakami dacă ai ajuns la povestirile lui George Moise după ce ai citit și prozele din Persoana întâi singular. Apoi descoperi că ai primit o invitaţie la o călătorie mult mai profundă în inima Japoniei. Din prezentul Japoniei lui Murakami ajungi în Japonia miturilor și a superstiţiilor. O Japonie ce amintește mai degrabă de folclorul revizitat de autori precum Ueda Akinari sau Lafkadio Hearn.
Tema iubirii pierdute
Multe povestiri te cuceresc prin îmbinarea tandră sau dătătoare de fiori tenebroși ai mitului cu profanul societăţii (ultra)evoluate de la nivelul urbanului hipertehnologizat. Altele amintesc de aerul de melodramă delicată pe care o iau unele povești de iubire frântă, în varianta niponă, în care marea iubire este de fapt cea care nu poate fi împlinită în timpul existenţei în această lume.
Revine imaginea sufletelor-pereche ce nu pot fi împreună din cauza rigorilor sociale. Doar că-n locul tragediilor puse în scenă stilizat în teatrul Kabuki, din epoca faimosului autor Chikamatsu Monzaemon, descoperi niște povești despre întâlniri efemere ce au lăsat în urma boarea primei îndrăgostiri neurmate și de o revedere, ci mai degrabă de tânjire, de căutarea idealizan(n)tă a celei/celui văzut/vazută în anii primei îndrăgostiri.
Căutarea se poate întinde de-a lungul unei existenţe. Nu găsirea sufletului-pereche sau reîntâlnirea contează. Devine mai important refugiul într-o aspiraţie captivă între ideal și efemer. O demonstrează cel mai bine povestirile Momoka și Fierăstrăul de păpuși.
O incursiune caleidoscopică
Parcurgând prozele din Kanashibari, îţi dai seama că ai descoperit o carte înșelătoare. Povestirile par simple. Alcătuite precum o schiţă realizată nonșalant într-o amiază volatilă în băruleţul ascuns pe o străduţă ferită de agitaţie, dintr-o metropolă sau dintr-un sătuc japonez de pe malul mării, frecventat de excursioniști și locuit de cei naufragiaţi după o existenţă tumultuosă în marile orașe. Descoperi apoi o incursiune caleidoscopică, mult mai avizată, în lumea japoneză.
Personajele trăiesc în Japonia modernă, dar care mai face reverenţe, politicoasă, în faţa mitului. În povestirile ce nu pendulează între cotidian și mit, redescoperi teme actuale. Acele teme care îi fac pe mulţi să rezoneze cu filmele regizorilor niponi. Unele povestiri abordează tema relaţiei complicate dintre părinţi și copii. Dintre foști parteneri ce își împart copiii. Regăsești preocuparea pentru cutremurele afective sau pentru conflictul dintre generaţii. Exact ca-ntr-un film premiat. Cinefilii vor descoperi în unele pagini asemănări cu atmosfera, emoţiile sau conflictele dintr-o scenă văzută într-un film regizat de Ozu sau de Hirokazu Kore-eda.
Japonia descoperită
Când nu se inspiră din mitul ce vizitează delicat-înșelător prezentul înainte de a-și lua inima-n dinţi pentru a-l acapara, George Moise își alege sursele de inspiraţie din istoria recentă și din șocul cultural pe care îl au străinii pe care nici o lectură anterioară nu i-a pregătit pentru întâlnirea cu acea Japonie altfel (în sensul uimitor).
Indiferent de subiectul ales, nu simţi că povestirile sunt artificiale. Doar o imitaţie a esteticii japoneze. Kanashibari nu are superficialitatea unei butaforii. Nu este o simplă tentativă de a scrie ca niște populari autori japonezi pentru a fi la modă. Sub minimalismul fiecarei proze vei detecta o expunere anterioară serioasă la arta niponă. Se simt influenţe adaptate la un stil propriu.
Poţi comanda volumul de pe Libris, Cărturești.
Te invit să descoperi și romanul japonez Femeia cu fustă violet.
