Persoana intai singular – Pentru fanii lui Haruki Murakami

Cele opt proze scurte incluse în volumul Persoana întâi singular (tradus de Andreea Sion la Editura Polirom) îţi întăresc impresia că Haruki Murakami a ajuns în etapa în care este încrezător în farmecul dublat de stranietate pe care proza lui îl exercită asupra cititorilor din întreaga lume. Fără a cădea în inspita vedetismului, este precum un star care știe că nu mai are nimic de demonstrat. Că și-a câștigat deja un loc în inimile admiratorilor și că aceștia nu doresc decât să rămană așa cum a fost când i-a cucerit: un artist care știe să le păstreze viu interesul, fiind totodată fidel stilului ce l-a consacrat.

Dacă ar fi fost un muzician (că tot îi place să introducă inspirat referinţe muzicale în prozele sale), Haruki Murakami și-ar fi păstrat stilul inconfundabil. Ar fi fost din categoria celor pentru care menţinerea unei bule de nelumesc, nostalgie și mister, în care să își ţină fanii în timpul spectacolului, ar fi fost mai importantă decât orice alt artificiu folosit pentru a epata, pentru a crea forţat iluzia celor ce pot confunda spectaculosul cu memorabilul.

Consecvenţa stilului

În Persona întâi singular, scriitorul japonez nu vrea să te mai surprindă. Reușește în schimb să îţi creeze acea siguranţă pe care ţi-o dă certitudinea că mereu îl vei găsi acolo, gata să îţi ofere noi pagini, pe scriitorul preferat. De fapt, Haruki Murakami, asemenea unor autori precum Patrick Modiano sau Andrei Makine, și-a asigurat succesul tocmai prin relaţia de fidelitate cu acel gen de cititor visător care vrea mai degrabă să regăsească aceeași lume, elementele familiare, nicidecum o continuă goană după reinventare.

Te întorci la cărţile acestui gen de scriitori ce și-au păstrat amprenta așa cum te întorci la albumele cu pisele preferate ale unei formaţii rock sau ale unui jazzman devenit legendă, intrat în clubul invidiat al celor ce nu se demodează. Al celor ce își permit luxul de a-și păstra stilul, indiferent de ceea ce este la modă.

Haruki Murakami nu caută să se reinventeze. Şi tocmai această consecvenţă stilistică atrage. Regăsești în prozele din Persoana întâi singular tipologii de personaje din cărţile anterioare. Personajele masculine din primele povestiri îţi amintesc de Watanabe, protagonistul abia ieșit din adolescenţă al romanului Pădurea norvegiană. La fel de familiară ţi se pare și obsesia lor pentru muzica jazz sau pentru The Beatles. Ca-n majoritatea prozelor scrise de Haruki Murakami, regăsești niște referinţe irezistibile. Ele sunt la fel de bine alese ca piesele de pe coloana sonoră a unui film.

Obsesiile muzicale

Povestirile îţi reorganizează playlist-ul din minte. Vei căuta muzica lui Charlie Parker sau primele albume The Beatles. Vei dori să aculţi Carnavalul lui Schumann în varianta interpretată de Rubinstein. Compoziţia este invocată de un personaj pentru a descrie duplicitatea umană. Contradicţiile greu de înţeles ale persoanei de lângă tine. De asemenea, vei asculta pe repeat, fermecătoarea A Summer Place a lui Percy Faith, viralizată datorită postarilor de pe Instagram cu fotografii ale huzurului estival din insulele grecești, sudul Italiei, elegantul Portofino sau Coasta de Azur.

Muzica nu este doar un fundal. Joacă un rol vital în construirea realităţii stranii. Face parte alegoric din lumea personajelor. De fapt, contribuie la acea naturaleţe umitoare prin care Haruki Murakami introduce de cele mai multe ori suprarealismul în scrierile sale. Este un suprarealism acceptat cu mare usurinţă de personaje. Protagonistul unei povestiri nu privește deloc stupefiat o maimuţă care îi spune că ei îi place să asculte compoziţiile lui Bruckner. Maimuţa este angajatul model al unui han tradiţional dintr-un sat de munte unde se cazează protagonistul. Ajung chiar să își facă anumite confidenţe la bere.

Spiritul unei generaţii

Vei călători și în lumea tinerilor cosmopoliţi ce au schimbat Japonia în anii ’60. Descoperi astfel nu numai niște povești stranii, ci portretul unei generaţii. Doar că-n locul unei priviri de regizor specializat în documentare, Haruki Murakami preferă lentila stranietăţii. Nu rămâne in realitatea deceniului vibrant din istoria ţării sale. Pleacă de la atmosfera anilor în care Japonia fusese cucerită de cultura occidentală. Își plasează personajele în baruri de jazz, le plimbă prin magazine de viniluri, prin metropole. Apoi, deodată, le extrage din vârtejul cotidian al unui mare oraș, pentru a le plasa în ireal. Totuși, este un ireal extrem de apropiat de plauzibil. Deși trecerea de la realitate la straniu este insolită, planurile rămân apropiate. În această apropiere descoperi legătura lui Haruki Murakami cu marea tradiţie japoneză.

Lui Haruki Murakami i s-a reproșat stilul simplu. Că folosirea unor elemente occidentale poate părea forţată. Cei ce l-au descoperit după ce i-au citit pe Kawabata, Mishima sau Akutagawa l-au considerat, la început, mai puţin japonez. Însă o lectură atentă îţi demonstrează contrariul. Persoana întâi singular este cartea unui scriitor extrem de japonez. A transmis mai departe monștenirea clasicilor: acel apetit pentru mister și pentru subtilitate (chiar și în transpunerea unor emoţii incandescente). Pentru inexplicabilul ce intervine brusc, dar fără a brusca.

Arta straniului

Straniul apare sub forma unui personaj considerat nelumesc, enigmatic. Al unui eveniment ale cărui date nu se mai leagă. Totuși, își face loc delicat, precum o ceaţă matinală ce se disipează cu aceeași discreţie. La finalul povestirii nu rămâne decât impresia că ai trăit o experienţă ieșită din comun, rămânând în același decor urban cât se poate de banal.

În fiecare povestire, personajul central are parte de o întâlnire ce permite intervenţia excentricului. Excentricul poate lua forma unui personaj ce pare o fantomă deghizată. Îţi amintește astfel de influenţa poveștilor cu fantome. Acele povești din folclorul japonez șlefuit alegoric de scriitorii deveniţi clasici.

Personajul excentric lasă în urma lui nu neapărat stranietatea sub forma unei enigme opace. Prezenţa sa activează mai degrabă corzile nostalgiei. El face legătura cu episoade ori foste iubiri din trecutul protagonistului. Îl reîntoarce spre evenimente ce i s-au părut, la vremea lor, inexplicabile. De fapt, prozele din Persoana întâi singular au în comun încercarea personajului central de a regăsi un sens. Ajunse la maturitate, personajele din aceste povestiri revizitează un episod din trecut care a deviat fie spre o dispariţie misterioasă, fie spre o întâmplare ce ţine de fantasmagoric, de halucinant.

Memoria involuntară, un personaj indispensabil

Revizitatea episoadelor stranii începe după activarea memoriei involuntare. Un detaliu, o întalnire la cafeneaua preferată, o melodie le reamintește personajelor de o fostă iubită. Sau de o prezenţă feminină inaccesibilă, la care au visat în adolescenţă. Este acea prezenţă revenită precum o boare de nostalgie. Nostalgia nu rămâne suspendată. Capătă un sens. Este provocată de imaginea unei femei din trecut, reapărută (prin amintiri) pentru a purta un mesaj despre ceva nerezolvat sau neintegrat emoţional în timpul relaţiei destrămate.

Suflul misterului

Lăsându-se absorbit de prozele din Persoana întâi singular, cititorul își reactivează aceeași impresie greu de tradus asociată unei cărţi scrise de un japonez. Impresia care te face să afirmi că, de undeva, din spatele unui decor sau peisaj liniștit, se simte suflul unei umbre. Nu îl poţi descrie clar. Este un suflu ce permite întâlnirea contrariilor.

Voluptatea estivală asociată orchestrei lui Percy Faith interpretând A Summer Place se învecinează cu perisabilul ce ameninţă frenezia iubirii de la o clipă la alta, precum o adiere infiltrată insinuant. Plăcerea și tenebrosul coexistă, fără a frapa prin descrieri sinistre. Bucuria unei amintiri are parte de o metamorfoză răscolitoare peste ani. Aceeași coabitare (prin irealul camuflat natural) a contrariilor expusă prin aceeași delicateţe japoneză, fără a i se dilua mesajul profunzimea.

Poţi comanda volumul de pe site-ul Editurii Polirom.