France – Un personaj plin de magnetism

France este genul acela de film în care nici un minut nu pare irosit, “în plus”. Punctele forte ale filmului – de la scenariu la calităţile vizuale – sunt potenţate de un personaj plin de magnetism, cu traseu emoţional și reacţii imprevizibile. Datorită acestui personaj central și evenimentelor care trec de la satiră la absurd și tragic vei avea parte de un film memorabil, pe care îl vei recomanda.

Mai multe filme concentrate într-unul singur

Regizorul Bruno Dumont, unul dintre copiii teribili de la Cannes, nu se dezminte. Reușește să ne ofere încă un film despre care să vorbim datorită devierii unei realităţi (istorice ori sociale) spre un spectacol insolit, în care genurile se amestecă dezinvolt și neașteptat. De fapt, ai impresia că vezi mai multe filme concentrate într-unul singur. Doar că sunt bine asamblate la nivelul scenariului, cu o trecere cursivă, naturală, de la un gen la altul. 

France mușcă hulpav din slăbiciunile societăţii, precum o satiră. Are mesajul unui film incomod până la parodia grotescă despre mărul otrăvit al celebrităţii. Acest mesaj este dublat de consistenţa specifică unui film despre metamorfozele psihologice.

Turul de forţă antologic oferit de Lea Seydoux

Îmbinarea de genuri – care îti dă impresia unui spectacol uman complet (și complex) întins pe mai multe filme unite într-unul singur – se sprijină pe turul de forţă antologic oferit de Lea Seydoux. Este pur și simplu memorabil de versatilă în acest film. Un veritabil cameleon! Când irezistibilă, ravisantă, carismatică, tonică și mai ales cuceritoare precum o vedetă TV plină de fani gata să-i ierte orice gafă compromiţătoare până la ostracizare, când vulnerabilă ori jonglând nerușinat cu blazarea exersată a unei impostoare.

Lea Seydoux o interpretează pe France de Meurs, una dintre cele mai adulate jurnaliste. Deși pare o divă, cu ţinute strălucitoare demne de cel mai urmărit cont de Instagram, adoratori devotaţi (dar și o cohortă de hateri pe măsură) și asistentă personală care să-i amintească non-stop cât de talentată și indispensabilă este pentru viaţa cetăţenilor francezi, ea nu oferă (doar) divertisment. Mai bine zis, divertismentul este de multe ori involuntar, când face o gafă de proporţii. În reportajele dramatice realizate în zone unde (geo)politica devine inflamabilă ori în emisiunea ei, France acoperă subiecte cu potenţial de controversă. 

Efervescentul personaj feminin

Filmul începe chiar cu scena în care France se remarcă prin întrebarea incomodă pusă lui Emmanuel Macron în timpul unei conferinţe de presă. Devine astfel vedeta conferinţei, făcându-și colegii de breaslă să pară șterși. Această scenă a conferinţei de presă este autentic redată, dar și împinsă la graniţa cu parodia. De fapt, întregul film este un mers pe sârmă riscant și derutant între o redare fidelă a realităţilor actuale și o parodie cu momente ce pot detona tensiuni în lanţ. Ce-i drept, Bruno Dumont îţi dovedește că este un acrobat priceput.

Regizorul își introduce șarmant personajul efervescentul personaj feminin. Îţi dai seama imediat că nu te vei plictisi alături de France.

France de Meurs este un personaj care te ţine în priză. Unul plin de contradicţii. Iar contradicţiile sunt legate atât de relaţia dintre caracterul ei și percepţia colectivă asupra reprezentării femeii jurnalist ce plusează la capitolul credibilitate (France acoperă subiecte grave, serioase, având propria emisiune ce invită la dezbateri intense despre actualitatea social-politică), dar și de relaţia dintre ipostaza socială și alegerile estetice (personajul are ţinute irezistibile, de fashion icon, se învârte precum o divă în decoruri somptuoase, de la saloane prezidenţiale strălucitoare la propriul salon din apartamentul parizian extravagant).

Ieșirea din canoanele vizuale

France iese din canoanele vizuale. Nu este o jurnalistă rigidă, în culori sobre, ci o prezenţă ravisantă. Așadar, ai mai degrabă o imagine în culori vii și nuanţe electrizante, desprinse parcă din revistele glossy. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva estetica filmului este un denunţ necruţător la adresa obsesiei pentru vizualul reconfortant și a civilizaţiei spectacolului. 

Tot ce ţine de personalitatea și de existenţa publică a lui France este un spectacol antrenant. Unul extrem de bine susţinut de prestaţia seducătoare (dar și tulburătoare) oferită în fiecare minut al filmului de Lea Seydoux, încât mulţi vor fi tentaţi să afirme că France este rolul vieţii ei. 

Actriţa intră perfect în pielea unui personaj de un histrionism palpitant. Asemenea unui star, ea știe cum să-și menţină fanii bransaţi la evoluţia sa în ochii publicului. O găsim în plină ascensiune. Venerată de ochii mulţimii care înalţă și apoi devorează feroce.

Decoruri minuţioase, ofertante

France își construiește solicitant gloria în televiziune, pe măsură ce familia ei se destramă. Relaţia ei cu fiul și cu soţul scriitor celebru pare desprinsă din viaţa burghezilor priviţi de Haneke. Tabloul de familie într-un decor de o eleganţă nemișcată amintește de acei morţi viiînconjuraţi de strălucire, din filmul Happy End. Doar că aplecarea lui Bruno Dumont spre excentricitate oferă niște cadre mult mai stimulante estetic. 

Profitând de moștenirea lui Bunuel, regizorul Bruno Dumont știe cum să împingă decorul și ritualurile înaltei societăţi într-o zonă în care extirparea autenticităţii interpersonale îi face loc stranietăţii sinistre, bizarului. Imediat ce păsești în apartamentul lui France devii confuz. Nu vei ști imediat dacă este o casă locuită.

Apartamentul de lux emană o încremenire de muzeu, unul ce te intrigă prin alăturarea ireverenţios-onirică a exponatelor, specifică fundalului dintr-un tablou suprarealist. Când vezi negrul morbid ce oferă contraste uimitoare cu obiectele în culori stridente, te aștepţi să răsară după colţ și un tablou al lui Max Ernst, cu ale sale personaje alegorice plasate în viziuni coșmărești, pictate în acele nuanţe exuberante. 

În acest decor de lux excentric, la vederea căruia ar păli de invidie și marile vedete (auto)branduite în nișa ciudaţilor, soţul lui France (interpretat de Benjamin Biolay) pare mai degrabă custodele de muzeu ce-i dă raportul colecţionarei pretenţioase revenite între două călătorii de afaceri. Până la urmă, și locuinţa lui France pare făcută pentru a fi privită non-stop de fanii săi.

Agonia dupa reputaţia (aproape) distrusă

La un moment dat, bula glossy este spartă. France provoacă un accident. Din fericire, victima se reface repede. Nu și reputaţia lui France. De la admiraţie la calvarul adus de public shaming, France pierde controlul. În schimb, ea începe să se reconecteze la propriile emoţii. Dar o va face în stil propriu. Nicidecum sobru, ci la fel de spectaculos, contradictoriu și alert, cum îi este și parcursul în televiziune. Triumfă asupra dramelor, apoi dă impresia că se află în cădere liberă spre hăul clacării psihice. Pare când stăpână pe ea, când învinsă. Se pierde, apoi se regenerează neașteptat, precum o pasăre Phoenix. Iubește, se înflăcărează în faţa unei noi relaţii, dar și agonizează.

Odată cu tentativele de ajutare a victimei accidentate, începe succesiunea metamorfozelor. Iar matemorfozele sunt reflectate de trecerea de la un gen la altul. Astfel, Bruno Dumont își arăta calităţile impresionante de coregraf al emoţiilor. Unul pe măsura interpretării oferite de Lea Seydoux. Se trece de la satira necruţătoare la drama de familie și la povestea de dragoste aflată sub semnul damnării. Viaţa lui France devine un roller coaster de greșeli și consecinţe spumoase ori tragic-trepidante. 

Zvâcnirile imprevizibile

Unul dintre atuurile filmului este legat de zvâcnirile imprevizibile ale personajului France. Mai ales atunci când vrea să își apare sau să își recontruiască reputaţia. Aceste zvâcniri se leagă și de imposibilitatea de a-ţi anticipa modul în care te vei raporta la acest personaj. Sunt momente în care ajungi să o compătimești, să empatizezi cu France. Apoi urmează scenele în care îţi va părea manipulatoare, obsedată de propriul succes, gata să calce etica în picioare pentru a reveni în lumina studiourilor de televiziune. Este un personaj plin de contradicţii, oscilant, de o elasticitate emoţională uimitoare, fermecător pusă în valoare de Lea Seydoux.

Farmecul acestui film este dat și de simbioza dintre imaginile unui Paris ofertant și traversările afective ale personajului femimin. Când începe să conștientizeze reversul celebrităţii, se face trecerea de la Parisul plin de fast la Parisul melancoliilor trăite în preajma celebrei fântâni Medici, din Jardin du Luxembourg. Imaginea unei France înfrânte, surmenate, într-un cadru parizian ce reflectă lentoarea melancolică a unei plimbări are eleganţa unui film clasic. Însăși Lea Seydoux amintește, prin rafinamentul din anumite scene, de prestanţa lui Catherine Deneuve.

O poezie în film

Atunci când strecoară imagini introspective, care opresc tăvălugul din jurul lui Frace, Bruno Dumont face poezie în film. O poezie a tristeţii fără patetism, a durerii sfâșietoare expuse discret, în surdină. Este o poezie a vulnerabilităţii transformate în aura de pictură a celei ce știe că a pierdut paradisul.

Personajul impresionează mai ales când izbucnirile furiei sunt înlocuite cu acea mimică a resemnării la capătul căreia nu o așteaptă umilinţa neputinţei, ci recăpătarea demnităţii. Lea Seydoux, prin mimica dată personajului său, a reușit o performanţă rară: aceea de a tranforma resemnarea în recăpătarea demnităţii.

Pierderile lui France – de la faima la capsula propriului confort – seamănă cu un drum spre evolutia introspectivă. Ai impresia că de la un punct în colo, filmul devine asemenea unui road-trip. Dar nu de la o destinaţie la alta, ci de la exteriorul vibrant la interiorul expus prin scene de o fluiditate delicată nelumească (dacă o compari cu restul scenelor). Stările protagonistei se mai domolesc. Dar nu înainte de a trece printr-o paletă afectivă plină de ambiguitate în ochii celor dornici de a da explicaţii ferme, clare.

Flexibilitatea emoţională

Flexibilitatea emoţională a lui France este racordată la problemele acute nu doar ale societăţii franceze, ci ale omenirii actuale. De la problemele din spaţiul familial la cele privind etica în expunerea prin reportaje teribile a dramelor din zonele de război sau din perspectiva imigranţilor clandestini. Succesul lui France în lumea jurnalismului devine din ceritudinea triumfului personal un simptom care naște îngrijorări. Scenele în care ea intră în rolul jurnalistului de război care își riscă viaţa invită la dezbateri. Mai ales în sălile facultăţilor de jurnalism. O bună parte din film devine un portret deloc măgulitor (controversat chiar) și demitizant al jurnalistului remarcat datorită intervenţiilor sale riscante.

Un mesaj coroziv

Văzând-o pe France dirijând luptătorii dintr-o zonă de conflict astfel încât să le ofere telespectatorilor un reportaj care să corespundă așteptărilor, te întrebi dacă nu cumva Bruno Dumont invită occidentalii să își analizeze propriile filtre prin care strecoară informaţiile cumplite despre conflictele din zone având alte culturi. De asemenea, ai impresia că asiști la un denunţ coroziv la adresa acelui tip de aspirant ambiţios care se vrea jurnalist faimos cu orice preţ (ignorând etica), dar eșuează în statutul de vedetă extrem de ignorantă în ceea ce privește înţelegerea altor culturi și adevăratelor mize dintr-un conflict între două tabere.

France este un film care va rămâne cu tine după ieșirea din sala de cinema în special datorită oglinzii îndreptate spre societate. Se reflectă alienarea din relaţiile umane, efectele grotești ale obsesiei pentru celebritate, amplificate de reţelele sociale, dar mai ales modul în care mass media contruiesc naraţiuni în vremuri de război, în care luptele din ţările exotice sunt prezentate simplificat, reduse la mizanscene recognoscibile, pe înţelesul tuturor, dar care nu mai oferă vreo înţelegere profundă a situaţiilor.

Aici poţi vedea trailerul filmului.

France va fi proiectat și în cadrul Festivalului Filmului Francez 2022.

Te invit să citești și despre filmul Paris, Arondismentul 13