Carbon – Rasul in fata istoriei

0

Cum să faci o comedie strașnică despre niște vremuri crâncene (separatismul din Transnistria anilor ’90)? Îţi amintești că marea istorie are și umor negru absurd. Mai ales când înșiră năucitor evenimentele sau face în așa fel încât anumite întâmplări din micile istorii să se intersecteze ironic, iar din ironie să iasă o ditai gâlceava între omul simplu și vremurile ce-i devin potrivnice.

De asemenea, îţi amintești că pentru o astfel de comedie reușită, care leagă micile istorii de marea istorie ce are chef să râdă sardonic pe seama celor fără apărare în faţa ei, este nevoie și de niște personaje întruchipând bunătatea absolută. Exact acele personaje pe care marea istorie tot ameninţă să le înghită, dar le dă drumul din gheare în ultima clipă. Nu de alta, dar trebuie să existe și un zeu protector al celor buni și cinstiţi până la capăt. Doar că se ivește abia după ce sunt perpeliţi prin vâlvătaia unui comic nemilos, cum doar istoriei îi mai iese uneori.

De vâlvătaia istoriei a murit și cel pe care personajele cu suflet din Carbon îl găsesc pe un câmp. Străinul carbonizat este aproape de malul periculos al Nistrului. Aici, în 1992, separatiștii își doreau controlul Transnistriei. Erau susţinuţi de cei ce mai credeau încă în fantoma Uniunii Sovietice. Ei aveau nevoie de zone aflate sub controlul lor, astfel încât fostele teritorii luate cu forţa de sovietici să nu se apropie prea mult de Vest.

În căutarea datelor pentru identificare

Al cui erau cel găsit carbonizat pe câmp? Pentru a putea afla, Dima și Vasea străbat teritoriul periculos cu tractorul. Ajung să treacă până la urmă și dincolo de Nistru, în parea controlată de separatiști, doar pentru a putea să-l îngroape omenește pe cel neidentificat.

Cele două personaje bune ca pâinea caldă – Vasea și Dima – par singurele zdravene la minte într-o lume ce riscă să se dezintegreze într-un abandon total. De fapt, tractorul pare să-i ducă printr-o lume periferică lăsată de izbeliste de cei de la centru (mai bine zis de la fostul centru al imperiului dispărut peste noapte). O lume unde soluţiile se peticesc forţând limitele ridicolului.

Doi oameni diferiţi

image: https://m.cinemagia.ro/filme/carbon-3238151/

În Carbon, regizorul mizează pe comicul întreţinut de călătoria plină de peripeţii a unor personaje diferite. Dima (Dumitru Roman) este un tânăr aflat la început de drum. Harnic, își ia viaţa în mâini. Cinstit, fără a intra în hora combinaţiilor de bișniţari apăruţi precum ciupercile după ploaie în tranziţie.

Într-o perioadă marcată de pauperitate, Dima reușește să își asigure un trai cât de cât decent cu ajutorul tractorului său. Speră să își facă și el o situaţie pentru a se putea însura cu Ileana (Adriana Bîtcă). Însă este obligat să vrea mai mult de la viaţă. Mai ales că Ileana vrea să plece din sat pentru a studia la oraș. Nu vrea să rămână toata viaţa să lucreze la tutun. Tot la oraș urmează să fie construite noile blocuri cu apartamentele promise eroilor ce vor apăra independenţa Republicii Moldova, ameninţată de separatiști. Cel puţin așa promit autorităţile din știrea văzută de Dima la televizor, chiar înainte ca penuria să taie din nou curentul în sat.

image: https://m.cinemagia.ro/filme/carbon-3238151/

La cine să apeleze Dima pentru a putea ajunge chiar pe linia frontului? La un veteran dintr-un alt război crâncen – cel purtat de armata sovietică în Afganistanul anilor ’80. Astfel, își face apariţia Vasea (Ion Vântu), un om care pare să le fi văzut pe toate. Deși îi dă vechea lui uniformă ezitantului (și inconștientului) Dima, pentru a putea arăta și el precum un soldat cu prestanţă, Vasea ar vrea parcă să-i saboteze orice plan legat de prezenţa pe noul front de pe Nistru. Că doar nu degeaba trăise Vasea coșmarul din Afganistan.

Veteranul înţelept

Experienţa înţeleptului Vasea, care nu vrea decât o viaţă de om simplu, gospodar, are un dublu rol. Unul este legat de turnura neașteptată pe care o iau evenimentele ce ameninţă existenţa naivului Dima. Celălalt rol este unul legat de redeșteptarea memoriei colective.

Trimiterile obsesive la experienţele din Afganistan ale lui Vasea (deși fără a fi detaliate cruzimile, ci amintite doar morţile timpurii și nedrepte, din cauza unor conducători ce au facut din vanitate o ticăloșie) îţi amintesc de fapt că istoria Estului este precum o păpușă rusească, din care se ivesc alte păpuși. Fiecare simbolizează trauma unei anumite generaţii, care va provoca trauma următoarei. Ce s-a întâmplat în Transnistria anului 1992 poate fi legat de ceea ce se întâmplă azi: efectele unor traume ce s-au vrut îngropate, nicidecum înţelese, integrate cu sens pentru a nu mai fi repetate.

Deși în film nu există o paralelă explicită între evenimentele din 1992 și separatismul din Estul zilelor noastre, Vasea îi tot reamintește lui Dima că din cauza liderilor mor tineri în războaie, privind parcă din prezentul lui spre viitorul devenit prezentul nostru. La fel amintesc și versurile unui combatant de pe front, care luase chitara pentru a-și însoţi versurile ce puneau semnul egal între conflictul separatist și fratricid.

Experienţa afgană a lui Vasea provoacă tăvălugul de evenimente comice. Umorul negru al istoriei se ţine scai de el. Ducându-l pe Dima cu tractorul pe front, trec pe lângă o mașină făcută scrum. Nu departe apare și trupul proprietarului.

Dima vrea să ajungă pe front cât mai repede. Să devină erou pentru a primi cheia apartamentului unde își va întemeia o familie cu Ileana. Nu vrea să își complice viaţa încercând să găsească un loc de veci pentru un străin. În schimb, Vasea nici nu vrea să audă de continuarea drumului ca și cum nici nu găsise trupul carbonizat. Prea mulţi camarazi pieriseră prin râpele din Afganistan, fără să fi fost îngropaţi omenește. Așadar, stăinul acesta merită o înmormântare așa cum se face.

Cum nici o faptă bună nu rămane nepedepsită, în buna tradiţie a Estului, decizia umană a lui Vasea riscă sa aducă năpasta pe capul lui Dima. Întâi ajung să fie ameninţaţi de separatiști. Ba e al lor, ba nu e al lor cel carbonizat. Nici moldovenii de pe front nu îl vor în preajmă, că doar nu e mortul lor. O fi fost răposatul până la urmă de partea celor buni? Sau a separatiștilor? Pentru Vasea nici nu contează adevărul. Îi și vede pe camarazii pierduţi pe front în imaginea lui.

Birocraţia ca fugă de asumare

image: https://m.cinemagia.ro/filme/carbon-3238151/

Încăpăţânarea lui Vasea îl aruncă și pe Dima în mijlocul unor oameni având reacţii absurde. Reacţiile sunt produse de mecanismele prin care ei își maschează lașitatea. Sau pur și simplu teama în momentele în care istoria devine ameninţătoare sau percepută ca aberantă.

Acești oameni cu purtări absurde au funcţii importante în satul de lângă Nistru. Riscă să-și piardă funcţiile dacă nu organizează și ei o Zi a Independenţei cum trebuie. Fără însemne sovietice. Micul concert de cântece patriotice trebuie să fie impecabil. La fel și tricolorul de care trebuie să facă rost. Așadar, mortul nu e treba lor. Doar că Vasea insistă. El știe una și bună: trebuie înmormântat omenește. În faţa insistenţelor, fiecare om important în ierarhia satului pasează responsabilitatea. Că doar în vremuri tulburi nu se dau răspunsuri exacte. Mai bine se păstrează ambiguitatea. Cine știe ce urmări poate avea asumarea unei responsabilităţi.

În toată această incertitudine doar moartea este de necontestat. În rest, popa își contestă propria autoritate, spunându-i lui Vasea că nu îl poate îngropa pe cel căzut la datorie fără a avea și datele acestuia (deși este clar că nu poate fi identificat). Doctoriţa (fosta iubită a lui Vasea) le spune că ea se ocupă doar de cei vii, prin urmare să-l ducă pe străinul carbonizat în ograda miliţianului ce se pregătea de o nuntă în familie.

Când încăpăţânarea de neclintit a lui Vasea intră în conflict cu delăsarea mai-marilor satului, suspansul se înteţește odată cu umorul negru. Își mai fac apariţia și niște dubioși, iar soluţiile improvizate de personaje sunt din ce în ce mai trăznite.

O nouă lume cu vechi slăbiciuni

Realizând Carbon, Ion Borș reușește prin succesiunea de scene să îţi dea impresia că istoria s-a transformat ea însăși într-un regizor. Unul care vrea să râdă cu poftă de zbaterile personajelor, în timp ce ţie îţi cam dă de gândit în legătura cu natura umană.

Modul în care personajele secundare se descurcă în apele tulburi ale tranziţiei, pasându-și unul altuia răspunderea, îţi lasă același gust amar ca un film despre satul românesc de dincoace de Prut. Aceeași imagine a unei lumi care nu dă semne că se poate face bine. Însă bunătatea personajelor Dima și Vasea devine o adiere blândă într-o lume tensionată. N-ai cum să nu observi cât de credibil intreţin actorii Dumitru Roman și Ion Vântu constrastul dintre personajele interpretate, astfel încât să asigure principala sursă a comicului. Interpretarea lor și a celorlalţi actori creează personaje-tipologii, caricaturale. Personajele importante din ierarhia satului amintesc de modelul caragialesc.

Totuși, această simplificare a personajelor până la statutul de tipologie nu enervează. Regizorul compensează previzibilitatea psihologică a lor printr-un ritm intens. Pare un ritm demn de un crime thriller cu acţiunea într-un no-man’s-land. Peisajul plat, pe alocuri arid, de câmpie pustie, amintește de un thriller american în decor de western. Totuși, au imaginile acea lumină blândă, arămie, de la trecerea verii spre toamnă (acţiunea se petrece la finalul lui august), încât alungă sinistrul asociat de obicei crimelor descoperite într-un pustiu arid, aflat la graniţa cu nicăieri, ce trimite la sălbăticia barbară de la margine de imperiu. În ciuda unei reprezentări a dezolării, cadrele au o ușoară melancolie. Amintesc astfel de cele asociate unui film regizat de Abbas Kiarostami. Nuanţele ce bat spre arămiul tomnatic în care se cuibărește auriul potolit al verii târzii pot fi comparate cu poezia vizuală din filmul Taste of Cherry.

image: https://m.cinemagia.ro/filme/carbon-3238151/

În timp ce tractorul străbate linia frontului, natura dintre anotimpuri inspiră liniște. Peisajele se succed într-un ritm al tihnei sătești. Un ritm al naturii care moţăie detașat între timpuri. Parcă insistă să contrasteze ireal cu morbida descoperire.

Imaginile reprezentând natura ar putea simboliza la fel de bine o lume rămasă în timpul ei. Dar nu acea rămânere vecină cu înţepenirea. Sau cu o respingere a progresului. Peisajele reprezintă mai degrabă rămânerea în timpul ciclic al omului prins sub vremuri. Al celui precum Vasea, aflat la graniţa imperiilor, care a învăţat lecţia zădărniciei. De aceea nu se mai duce, înfierbântat, după orice fentă. Preferă, în schimb, un timp în care să se pună la adăpost. Acel timp al răgazului, fie el și pe fundalul ce devine timpul precipitat, împins de noii descurcăreţi ai tranziţiei.  

Poţi vedea trailerul aici.

Leave a reply