Prostii/Fools – Cuplul-insula
Proștii/Fools este genul de film care te face să afirmi că directorul de imagine este un personaj în sine. Parcă îl vezi pe Oleg Mutu cum alege fiecare unghi, cum focalizează astfel încât să găsească nișe de frumuseţe stranie, vecină cu suprarealismul, în interioarele austere sau în peisajul de pe malul mării, surprins în nuanţele iernii.
Datorită calităţilor vizuale și relaţiei dintre coloratura afectivă și peisaje, ai impresia că vezi mai degrabă un film scandinav, cu ale sale personaje tăcute, de o dârzenie și anduranţă ieșite din comun, ce preferă să clocotească interior, în cadre cu nuanţe stinse, în penumbrele acelui timp al recluziunii în faţa dramelor înnăbușitoare, din faţa cărora nu pot fugi. Este nevoie de aceste evadări în frumuseţea cadrelor ce pun în valoare peisajul marin deoarece filmul este de o tristeţe strivitoare, cu final ce provoacă stupefacţia în faţa dezvăluirii unui secret imposibil de bănuit până la ultima replică.
Forţa simbolică a peisajului
Filmul le este dedicat celor ce preferă fluiditatea poetică. Peisajul marin transformă fiecare cadru într-o compoziţie cu ferestre spre nelumesc. Tomasz Wasilewski a realizat un film inundat de lumina ţărmurilor. Al abandonului în orizontul marin ce pare desprins din compoziţiile lui Magritte, cu pereţi deveniţi uși deschise spre mare. Personajele tind mai degrabă să se lase absorbite de acest orizont marin, oricât de înfiptă în pământul suferinţelor ar fi drama care le ţintuiește în suferinţa de neînvins: cea a unei mame care trebuie să-și îngrijească fiul ajuns o legumă.
Peisajul atenuează apăsările și percepţia claustrării într-o situaţie fără ieșire. Blocul comunist, gri, impersonal, parcă plutește lângă ţărmul cu dune de nisip, ce pare o deschidere spre un orizont infinit. Această învecinare a umanului insuportabil cu generozitatea peisajului amintește, într-o scenă, de celebra pictură a lui Dali (mai puţin suprarealistă) reprezentând o femeie privind marea de la fereastră. De fapt, cam toate ușile și ferestrele personajelor dau spre mare. Ca un ţipăt de evadare, exprimat vizual.
Destrămarea cuplului
Vei vedea nu numai drama unei mame, sacrificate, ci a disoluţiei unui cuplu. Acea destrămare ce apare când femeia este singura ce se încumetă să ducă pe umeri drama fără o rezolvare. Să ducă o cruce, cum se spune în popor. Iar regizorul Tomasz Wasilewski știe cum să reprezinte drama feminină. Unites States of Love, care l-a apropiat de mulţi cinefili, reflectă preocuparea pentru universul feminin estic reinterpretat și în acest film. Regăsești aceeași lume a femeii prinse între claustrare și eliberarea uneori șocantă.
Proștii/Fools spune povestea Marlenei, interpretată năucitor și derutant de Dorota Kolak. Marlena este o femeie în vârstă de 62 de ani, care pare prinsă în propria viaţă ca într-o menghină. Este atașată până la limitele dependenţei emoţionale de Tomasz, partenerul de viaţă. Relaţia lor și-a păstrat intensitatea, în ciuda prejudecăţilor despre legătura unei femei cu un bărbat de vârsta fiului său. Nu diferenţa de vârstă ameninţă relaţia dintre Marlena și Tomasz (Lukazs Simlat). Criza începe odată cu decizia Marlenei de a-și aduce fiul să locuiască alături de ea și de soţul ei.
Odată cu decizie Marlenei, cutia secretelor se deschide. Nu ţi se dezvăluie aceste secrete decât în ultima scenă. Regizorul știe însă cum să strecoare gesturi frapante pentru a te face să-l ghicești. Începi astfel să detectezi, ușor, ușor, o cauză abisală, patologică, în spatele dramei din cuplu.
Indiciile din micile detalii
Proștii este un foarte bun film psihologic și pentru cei dornici de a găsi indicii în detalii. Care au răbdare pentru a le da mai multă atenţie micilor gesturi din familia protagonistei. Aceste gesturi care deviază o dramă previzibilă spre niște adâncimi ce frizează patologia din spatele conflictelor familiale încep să apară odată cu prezenţa fiicei înstăinate a Marlenei. Aceasta pare să își deteste mama. Reproșurile ei sunt încă vagi, dar suficiente pentru a te face să intrevezi sursă relaţiilor disfuncţionale.
Chiar dacă păstreaza enigmele din jurul personajelor sale până-n ultima scenă, regizorul Tomasz Wasilewski eliberează destul de frapant (dar gradat) indiciile ce vor produce unda de șoc. Te lasă chiar să ghicești cauzele, apoi îţi schimbă brusc perspectivele. Regăsești același joc între evidenţă și mister din United States of Love. Între sugestie și stridenţa demascării. Între îngheţul din relaţiile personajelor – reprezentat prin decorurile în penumbră și de orizontul de un albastru rece – și zvâcnirile ce pulverizează rigiditatea sub care se ascund secretele dureroase. De fapt, spaţiul devine un alt personaj central. În multe scene este chiar mai expresiv decât celelalte. Lumina din apartament oscilează între deschiderea spre mare, spre evadarea într-un orizont nesfârșit, și acele camere lăsate în semi-întuneric, reprezentând nevoia personajelor de a se ghemui într-o intimitate securizantă, de care nu au parte.
De asemenea, plasarea acţiunii într-un loc unde betoanele arhitecturii socialiste se învecinează cu o pădure prin care se face traversarea spre ţărm simbolizează trecerea de la evidenţa cu tentă realist-austeră la o lume nedomesticită, ambiguă, instinctuală. Locul ales poate devia mesajul către sensuri multiple, vorbind în locul personajelor.
La fel de interesantă în ochii spectatorului este amplasarea cladirii unde are loc acţiunea. Răsărit în milocul unui peisaj sălbatic, blocul unde locuiesc personajele îţi dă impresia izolării. Acea izolare în care se învăluie și personajele ce par singure pe lume. Lăsate într-un loc pustiit.
Nu vedem alţi locatari în bloc. Ni se accentuează astfel impresia de ieșire din real, de locuire la graniţa cu oniricul. Sau mai bine zis cu o inadecvare (simbolizată la nivelul relaţiei contrastante a arhitecturii cu peisajul) transformată într-o hibernare emoţională reprezentată printr-o trecere de la clinic la oniric.
Proștii îţi va rămâne în memorie nu numai datorită explozivei dezvăluiri din final. Îl vei recomanda mai ales datorită calităţilor vizuale. Vei aprecia modul în care interioarele și obiectele reflectă simbolic stările personajelor, dar mai ales trecerile alegorice de la interior către spaţiul exterior, demne de arta fotografică sau de un Edward Hopper al Europei de Est.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să citesti și despre filmul Os de pește.
