Patul Fridei – Pictura si tanjire

Frida Kahlo face parte din galeria pictoriţelor ce au păstrat acea legătură simbiotică între compoziţiile devenite emblematice și propria existenţă. Frida nu doar a pictat, ci S-a pictat. Așa cum se poate picta doar o avangardistă de pe continentul realismului magic și al miturilor ce au supravieţuit: transformând pânza într-o lume personală plină de metafore, de alegorii.

Tocmai această simbioză între lumea interioară și creaţiile sale unice a creat mari așteptări în rândul admiratorilor de la scriitorii ce îi abordează biografia. Iar Slavenka Drakulic știe foarte bine că nu te joci atunci când scrii despre Frida. Nu ai voie să ratezi vreo nuanţă a durerii ei, dar nici a rezilienţei aproape nelumești. De asemenea, mai știe că pentru a scrie despre Frida Kahlo trebuie să te scufunzi în lumea ei, odată cu ea. Şi oricât de grea, de copleșitoare și de sufocantă ar părea, această imersiune psihologică trebuie dusă până la capăt. Atunci când scrii despre Frida, nu există jumătăţi de măsură.

Talentul scriitoarei Slavenka Drakulic

Patul Fridei este o carte la fel de reușită cum a fost și cea dedicată altei artiste vizionare: Dora Maar (Dora și Minotaurul). Ai spune că Slavenka Drakulic are o vocaţie specială pentru a scrie despre lumea interioară a marilor artiste ce au fost multă vreme eclipsate de personalităţile celor deveniţi marile lor iubiri. Iar Dora Maar și Frida Kahlo au în comun iubirea pentru genul de artist consacrat și adulat ca un zeu, dar extrem de egoist în viaţa de cuplu.

Dora Maar încă nu a reusit, în memoria colectivă, să se detașeze total de faima de muză a lui Picasso. Compoziţiile ei uimitoare și deschizătoare de drumuri în arta fotografică abia în zilele noastre sunt apreciate la adevărata lor valoare, impunând-o ca artistă cu identitate proprie. În schimb, Frida a reușit prin compoziţiile sale năucitoare să-l eclipseze pe marele Diego Rivera. Este considerată mult mai plină de originalitate și mai profundă.

La fel cum a făcut și în cartea dedicată Dorei Maar (Dora și Minotaurul), Slavenka Drakulic intră credibil în mintea unei artiste ce pare condamnată la iubirea pentru un bă rbat egocentric. Benefic pentru istoria artei, dar nu și pentru evoluţia femeii ce își vrea propriul loc în această istorie. Nu puţine sunt paginile în care ai impresia că ești chiar în camera Fridei. În casa unde se reface după multiplele operaţii sau în aterlierul său. Îi asculţi gândurile. O vezi străbătând marile bulevarde ale metropolelor în costumele ei populare. Îi simţi alunecarea în spirala relaţiei tumultuoase cu Diego.

Iubitorul de artă vede în Frida ceea ce fie îl sperie, fie îi amintește cathartic de propriile dureri. Cei încrezători văd în povestea ei nu numai o luptătoare, ci o învingătoare. S-a bucurat de culorile vieţii în ciuda brutalităţii prin care această viaţă i-a mutilat corpul.

Cei malancolici descoperă o lungă iubire neîmpărtășită, devenită o succesiune de picturi nemaivăzute până atunci. Mai sunt și cei ce admiră o vizionară ce a înţeles că într-o lume dominată de prejudecăţi, o femeie nu este luată în serios decât atunci când are curajul de a-și  transforma arta într-o expunere curajoasă a propriei lumi.

Ipostazele Fridei

Scriind atât de răvășitor despre Frida, Slavenka Drakulic îi înţelege toate ipostazele. Scrie despre Frida care nu se dă bătută. Despre Frida ce-și pictează suprarealist durerea, deși îi spunea lui Andre Breton că nu e suprarealistă. Ea doar pictează ce vede, adică propria realitate, fără să-și asume apartenenţa la vreun curent. Mai scrie și despre Frida îndrăgostită pe viaţă de Diego Rivera, care se simte captivă în propriul trup. Iar modul în care descrie transformările interioare ale Fridei în relaţia cu Diego este miezul cărţii. Acea parte profundă a portretului din Patul Fridei.

Patul Fridei este mai ales despre ipostaza celei dependente de reciprocitatea afectivă ce-i legitimează existenţa. Frida are nevoie să se simtă iubită de Diego. Să-l acapareze. Apoi, pentru a suporta abundenţa infidelităţilor, aspiră la o legătură dincolo de trup. Senzualitatea lasă loc unei comuniuni spirituale între două minţi dedicate artei.

Deși analizează dureros de minuţios prizonieratul în trupul fragil, accentul cade pe resursele afective. Frida simte durerea prezentă în fiecare zi a existenţei sale. O pictează îngemănând organicul redat cu precizie de chirurg și oniricul. Doar că nu se lasă doborâtă. Picturile ei nu sunt strigătul unui convalescent. Sunt rezultatul unei văpăi de nestins. A unei frenezii ce răzbate dincolo de orice durere.

Marea iubire a Fridei

La fel ca-n Dora și Minotaurului, în Patul Fridei Slavenka Drakulic scrie despre tânjire. Acea tânjire a femeii-artiste după o dragoste fuzională cu bărbatul devenit un zeu în artă. Iar genul acesta de iubire vine și cu pericolul dependenţei emoţionale. O dependenţă ce le împinge spre hăul anihilării propriului talent în preajma bărbatului venerat. A bărbatului căruia i se iartă până la urmă totul.

Pe cât de autonome au fost în lumea artei avangardiste, unde femeile erau încă marginalizate, pe atât de înlănţuite au fost Dora Maar și Frida Kahlo în relaţia cu bărbaţii pictori deveniţi marile lor iubiri. Așadar, Patul Fridei este și un tablou al înlănţuirii afective, urmată de o altfel de evadare.

În majoritatea paginilor, Slavenka Drakulic se concentrează asupra iubirii simţite de Frida pentru Diego Rivera. O iubire totală, care o poate inspira, dar și secătui. Iar pentru a descrie această iubire în relaţia cu trupul devenit închisoare, autoarea a recurs la compoziţiile emblematice. Vei găsi niște explicaţii sofisticate atribuite picturilor în care apare și Diego, demne de un psihanalist. Nici o trimitere la celebrele picturi nu este forţată sau de umplutură. Slavenka Drakulic știe exact când să facă asocierea dintre stările Fridei, evenimentele de cotitură din existenţa ei și anumite picturi.

Patul Fridei va rămâne în sufletul celor ce o iubesc pe artistă deoarece scriitura îi este plină de empatie. Slavenka Drakulic îţi dă impresia că o mângâie delicat pe Frida. Că îi apără demnitatea, fragilitatea devenită adevărata forţă în lumea artei. Îmbină exactitatea observaţiei psihologice cu fluiditatea sentimentală demnă de un cântec mexican dedicat melancoliei, din lumea de unde Frida își trage sevele creaţiei. Iar această îmbinare trebuie drămuită foarte bine. Nu este ușor să îmbini obervaţiile demne de un psihanalist cu șuvoiul emoţiilor. Trebuie să ocolești atât privirea intruzivă cât și patetismul. Iar Slavenka Drakulic găsește acest echilibru când îi aduce un omagiu Fridei.

Poţi comanda volumul de pe site-ul Anansi, Libris, Cărturești.

Te invit să citești și despre cartea Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei.