image: Independenta Film (press kit)
Il sol dell’avvenire (Un viitor luminos) – Nostalgia lui Nanni Moretti
Pentru cinefili – mai ales pentru cei îndrăgostiți de filmul italian-, devine o veritabilă sărbătoare orice revenire a lui Nanni Moretti-atât pe marele ecran (când interpretează rolul principal și glisează cu o naturalețe sarmant-vindecătoare între comic, satiric, grav și absurd), cât și în postura (concomitentă) de regizor ce face reverențe ludice în fața altor mari creatori de cinema.
credit: Sacher Film-Fandango-Le Pacte France/Independenta Film (press kit)
Il sol dell’ avvenire (Un viitor luminos) se înscrie mai degrabă în categoria filmelor în care Nanni Moretti degajă o bunădispoziție molipsitoare (în ciuda mesajului ușor pesimist), cu accente de nostalgie senină precum o vară la Roma (va rămâne antologică parada felliniana din final – cu trimitere evidentă la filmul-cult 8½-, ce străbate una dintre cele mai frumoase artere ale Romei, precum și scena în care dansează pe un hit vechi al muzicii italiene). Este un film asemenea unui manifest sentimental ce vrea să ne reamintească de plăcerea împărtășită în sala de cinema, dar și o satiră năstrușnică la adresa noilor obișnuințe de a consuma filme, favorizate de platformele de streaming (râzi copios la scenele ce exprimă opinia protagonistului, un alter ego al lui Moretti, despre noua estetică impusă de cei ce dețin astfel de platforme).
Planuri ale interpretării
Noul film al lui Nanni Moretti are un subiect ce se poate deșira în altele secundare. Reușește să-i aducă în sala de cinema atât pe cei ce vor doar un film italian agreabil, care să îi destindă inteligent printr-un comic de calitate, cât și pe cei ce vor un film de festival, care să le pună și întrebări sofisticate despre viitorul artei cinematografice, iar ediția din 2023 a Festivalului de la Cannes a dat și niște filme despre continuitatea acestei arte și a sălilor de cinema dedicate publicului avizat.
Unii vor vedea o comedie dulce-amară despre condiția grea a regizorului de modă veche. Acel regizor dornic de a oferi în primul rând calitate, stimulând materia cenușie. Sau vor auzi ţiuitul unui semnal de alarmă cu privire la noile pericole ce pot face din filmul de artă o specie pe cale de dispariție, dar pe care nimeni nu se zbate să o protejeze. Alții vor vedea o satiră politică la adresa noilor exagerări și polarizari de pe scena electorală europeană. Mai sunt și cei ce vor vedea un film despre niște crize suprapuse: cea artistică și cea de cuplu (un cuplu de regizori în care el se încăpățanează să facă filme de artă, iar ea lucrează pentru Netflix).
Dialogul cu publicul devotat
image: Independenta Film (press kit)
Indiferent de cum vei alege să vezi filmul, realizezi că subiectul este altul. Adevăratul subiect pare a fi împărtășirea. Una ce ține de reafirmarea legăturii dintre un regizor și publicul său. Iar această împărtășire se bazează pe întâlnirea dintre plăcerea spectacolului și plăcerea iradiantă a celui ce (încă mai) adoră să facă filme pentru sala de cinema.
Un astfel de regizor fidel artei și crezului său este și protagonistul. Unul interpretat (ca de obicei) adorabil de însuși Nanni Moretti. Noul proiect al regizorului-persinaj este despre niște artiști deveniți deodată refugiați. Veneau din Budapesta anului 1956 și începuseră un turneu prin Italia. Ajunși în Italia, ei află că trupele sovietice au făcut prăpăd în Budapesta. Scopul era de a pedepsi locuitorii ce nu mai doreau să fie sub talpa sovietică.
Idealurile unei epoci
image: Zsolt Anger/Independenta Film (press kit)
În paralel cu drama artiștilor de circ se desfășoară și povestea de iubire a doi comuniști italieni. O poveste acaparată de sentimentul datoriei pentru cauza lor. Sentimentul de iubire pentru cauza omului nou prima chiar și în fața unei iubiri ce se cerea împlinită în prezent tocmai când marile gânduri se îndreaptau spre viitorul luminos. Cei familiarizaţi cu istoria postbelică a Italiei se gândesc la adeziunea marilor cineaști la mișcarea de stânga. De altfel, tot Nanni Moretti a filmat și ultima ședinţă a Partidului Comunist Italian. Tot în anii idealurilor de stânga, intelectualitatea occidentală își punea problema desprinderii stângii civilizate, europene, de influența dictaturii, așa cum fac și comuniștii din film.
Imaginile retro-pastel ale decorurilor și ale costumelor, povestea de iubire cu parfum de comedie italiană de pe vremuri și amintirea unor idealiști pare să vireze suportabil în direcția unui film politic. Totuși, Nanni Moretti nu-ți da impresia unei revigorari ideologice entuziaste. Chiar dacă titlul filmului Il sol dell’avvenire este inspirat dintr-un cântec mobilizator precum Bella Ciao, nu vezi un omagiu tâmp. Cel mult detectezi o retrospectiva tandră a unor idealuri colective (aproape) risipite.
Nostalgie cinefilă
©Sacher Film/Independenta Film (press kit)
Idealurile revizitate nu sunt doar politice. Epoca apusă la care face referire Nanni Moretti a fost una de aur pentru vizionari. Mai ales pentru înflorirea cinemaului de autor. În paralel cu afirmarea idealurilor de stânga, erau emise cele artistice. Emulația revoluționară se simțise mai ales în lumea filmului. Marii cineaști au fost și niște stângiști notorii. Atât în Italia, cât și în Franța lui Godard.
Prin invitarea lui Mathieu Amarlic (cu al său șarm de actor din alte timpuri) în calitate de personaj în filmul său, Nanni Moretti apasă pedala nostalgiei cinefile. Mulți își vor aminti de marile decade fertile estetic. Acele decade în care cinemaul italian și francez se influențau reciproc. De aici venise o noua generație de regizori. Aveau idei de schimbare radicală. O generație ce dadea tonul în cinemaul inovator, vizionar. Fusese generaţia care schimbase fără ezitare macazuri și canoane. Adusese noi modele estetice, de referință pentru cineaștii de azi.
Comic bine ţintit
Lui Nanni Moretti pare să-i fie mai degrabă dor de oamenii revoluției estetice. De cei ce asigurau eternitatea cinemaului (personajul sau este obsedat de clasicul Lola). Îi este dor de ei ca de un trib dispărut. O exprimă cel mai bine prin mimica personajului principal când află condițiile puse de cei de la o renumită platformă de streaming care ar fi dispuși să-i sprijine proiectul dacă ar face un film mai dinamic, în care să introducă acel element menit să producă stupefacție și pe care îl prescurtăm prin WTF, dar și să-l facă pe spectatorul devenit consumator să înțeleagă toată povestea în primele minute.
Deși realitatea este una catastrofală pentru personajul-regizor, neputința lui și nostalgia duc la reacții ilare. Una devine memorabilă. Este vorba despre cea din scena în care acest regizor nimerește pe un platou de filmare. Se filma o scenă violentă dintr-un film marca Netflix. Acesta întrerupe filmarea și începe să le vorbească tuturor de pe platoul de filmare, până la ivirea zorilor, despre cum ar fi trebuit să fie realizată scena. Îl sună chiar și pe zeul Scorsese.
Un film al prezentului
Filmul lui Nanni Moretti a nimerit într-un moment fertil pentru dezbateri. Asistăm la reluarea discuțiilor despre artă și politică ori de câte ori lansează un nou film regizori veterani precum Ken Loach sau când ia Nobelul o scriitoare precum Annie Eranux. Pot fi lăsate cele două să interfereze fără a distruge partea estetică prin tezism? Referințele politice și artistice nu par să se anuleze, dar nici să interfereze deranjant în Il sol dell’avvenire.
Prin filmul Il sol dell’avvenire, Nanni Moretti nu pare să rămână în trecut. Spectatorul are impresia unui arc peste timp. Trimiterile ideologice și artistice se unesc în privirea spre un prezent care naște două întrebări. Atât cu privire la film, cât și la politică. Unde ni s-au dus idealurile de altădată? Cum de s-a ajuns aici? (la dispariția multor săli de cinema, veritabile bijuterii ale arhitecturii și ale memoriei urbane, și la ascensiunea unor mișcări extreme, între care se dă de fapt marea batălie politică din prezent).
Poţi vedea trailerul filmului Il sol dell’avvenire aici.
