Atlantis – Distopie adeverita
Aprecierea de care s-a bucurat filmul Atlantis la ediţia din 2019 a Festivalului de la Veneţia (Premiul pentru cel mai bun film în cadrul secţiunii Orizzonti) i-a făcut pe mulţi cinefili să-și îndrepte atenţia asupra cinematografiei ucrainene contemporane. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai ei – Valentyn Vasyanovych – impresioneză nu numai prin poveștile care îţi rămân în minte (extrem de ancorate în realitatea angoasantă a Estului mutilat), ci și prin stilul vizual ce transformă angoasa în cadre de o stranietate demnă de arta fotografică gata să împingă realismul spre zona distopic-apocaliptică, având și accentele unei compoziţii futurist-experimentale.
Ales președintele juriului internaţional în cadrul ediţiei din 2022 a Bucharest International Film Festival, cineastul Valentyn Vasyanovych pare să fi pus pe marele ecran o premoniţie. Cu doi ani înaintea invaziei putiniste a redat o poveste dintr-un viitor adeverit crunt.
Viaţa de după apocalipsă
Acţiunea din Atlantis se petrece în 2025, într-un teritoriu din estul Ucrainei, pustiit de o invazie. Personajul central, Segiy (Andriy Rymaruk), este un fost soldat. După alungarea invadatorilor, el încearcă să își recupereze viaţa normală. Refuză să plece în altă ţară. Chiar dacă nu i-a mai rămas decât un apartament dintr-un bloc devastat și chiar dacă este nevoit să-și reia existenţa într-un loc unde apa potabilă este adusă cu ajutorul unor camioane, iar singurele locuri de muncă sunt fie la oţelăria pe cale de a se închide, fie ca ajutor al celor ce aleg să caute gropile comune și să recompună identitatea unor trupuri chinuite. Însă tocmai din mijlocul morţii apare promisiunea regenerării emoţionale.
Sergiy o întâlnește pe Katya, de care se îndrăgostește. Katya (Liudmyla Bileka) este o fostă arheologă. Ea își folosește abilitatile pentru a scoate la suprafaţă trupurile celor aruncaţi în gropile comune. Ajută astfel și la identificarea lor, lucrând cot la cot cu medicii legiști.
Pe lângă traumele războiului, despre care nu vorbește, Sergiy asistă nepunticios la sinuciderea colegului său, Ivan. Au împărţit greutăţile frontului, apoi s-au angajat la o fabrică-mastodont ce urma să aibă același viitor cu al surorilor ei din România anilor ’90: închiderea deoarece nu mai era considerată profitabilă de către investitori.
După moartea prietenului său răpus de lipsa de speranţă, Seriy începe să străbată regiunea din ce în ce mai ostilă vieţii. Îi stă alături de Katya, devenită salvarea lui. O salvare ce ia forma unei rutini specifice reapariţiei micilor ritualuri ale apropierii umane după o perioadă în care trauma devenise noua normalitate.
Un film special
De la modul în care este redată o situaţie întâlnită și în alte filme la mijloacele vizuale, Atlantis pare special. Vei afirma că este un film cum rar ai mai văzut, chiar și în zona festivalurilor dedicate filmelor de artă.
Filme în care spectatorul să plonjeze neavertizat în lumea și în mintea unor personaje reîntoarse din războaie s-au mai făcut. Însă calitatea regizorului Valentyn Vasyanovych este aceea de a-și imagina povestea surprinsă din unghiuri neconvenţionale, în care dezolarea începe să respire mister, stranietate, absurd.
Când prezintă realitatea personajului central, Valentyn Vasyanovych îl plasează într-un fundal cu tentă existenţialistă post-apocaliptică. Este un fundal spectaculos datorită reverberaţiilor simbolice provocate în spectator. Dar și datorită modului în care fiecare element industrial, urban postcomunist sau al naturii mutilate este surprins astfel încât imaginea să pară expandată dincolo de ecran. Cadrele amintesc de acele fotografii ce te aspira dincolo de ramă.
Elementele unei naturi devitalizate de urmele bombardamentelor sunt redate în așa fel încât să-ţi permită mai degrabă o imersiune prin succesiuni de fotografii suprarealiste. Iar personajele sunt perfect încadrate în acest spaţiu. De aceea nici nu au nevoie de multe replici. Au ca fundal o lume redusă la niște peisaje ce par unele de pe altă planetă, una aproape secătuită, aridă, unde iarna pare veșnică. Este un fundal cenușiu, pâclos. Uneori se vede cerul de un gri apocaliptic, încât ai impresia că aerul are densitatea metalului. Un gri ce permite exprimarea apocalipsei din memorie. A îngheţului din sufletul celui nevoit să facă inventarul lipsurilor după un război. Alteori camera de filmat coboară dezolarea din orizontul rece precum metalul direct în umezeala mâloasă a pământului răscolit.
Cadrele ce redau peisaje încremenite, pietrificate, sunt atât de bine expuse, încât aproape că nici nu mai este nevoie de cuvinte. Asemenea peisajului ţintuit într-un îngheţ secetos, Sergyi pare la rândul său împietrit, apatic. Apatia îi este spartă impulsiv de câte un gest făcut atunci află de moartea prietenului său.
Regizorul având calităţile unui fotoreporter
Exact când ai impresia că Sergyi va rămâne închis ermetic în propria apatie indusă de lipsa de speranţă din jur, devenind una cu neclintirea peisajului dezolant, de un cenușiu hrăpăreţ cu personajele, apare și personajul feminin ce-i deviază nu doar traiectoria dinspre hăul depresiei, dar ajunge să revitalizeze și partea narativă.
Revitalizarea narativă și a interesului manifestat de spectator nu este una clasică. Valentyn Vasyanovych s-ar fi putut concentra asupra construirii unei legături afective între Sergiy și Katya. Dar nu suntem la Hollywood, ci pe tenerul (uneori minat) al filmului de artă. Descoperi astfel și un regizor care nu te menajează în timp ce te uimește prin estetica aparte.
Valentyn Vasyanovych este asemenea unui fotoreporter din zonele de război. Dar unul cu simţul alegoriei. Cu aplecare spre fotografia de artă. Familiarizat cu potenţialul filmului experimental de a sonda abisurile. Niște abisuri accesibile doar când tăcerile devin opace, iar detaliile statice se însufleţesc brusc. Se duce astfel până-n adâncimea fiinţei umane brutalizate (și abrutizate) pentru a te zgudui. Şi îi reușește. Mai ales datorită interpretării actorului Andriy Rymaruk. Acesta îi dă viaţă unui personaj care nu folosește patosul vindicativ, ci tăcerea derutantă. Din tăcerea lăsată în urma războiului, personajul nu iese articulând amintiri, ci mai degrabă prin izbucniri.
Reacţiile fostului combatant se vor sincroniza cu acele imagini ce nu mai au nevoie de cuvinte. Iar peisajul post-apocaliptic este redat cum nu se poate mai plauzibil (fără a fi mai puţin alegoric) și terifiant. La fel este redat și interiorul camerei unde medicul legist începe să deruleze povestea fiecărui soldat scos din groapa comună. Când vezi că n-au mai rămas decât o uniformă și oase ţinute laolaltă doar de noroiul cleios, nu îţi vine să închizi totuși ochii.
Deși nu lipsesc scenele necenzurate ale unei autopsii de război, morbidul este înlocuit de mesajul umanist de avertizare spus de aceste imagini terifiante: în război nu este vorba despre victorie. Nici măcar despre cine are dreptate. Este de fapt despre ceea ce își pot face oamenii unii altora. În gropile comune sunt atât uniformele soldaţilor putiniști, cât și ale foștilor camarazi ai lui Sergiy. Același sfârșit în luptele în care doar moartea în cea mai crâncenă formă a ei poate învinge.
În ciuda implicării în film a unor foști soldaţi care au trăit și au văzut iadul din Donbasul separatiștilor, Valentyn Vasyanovych lasă tăcerea să absoarbă tonul acuzator. Să-ţi îngheţe și ţie furia revoltei pentru a fi sigur că nu te vei decupla de la tăcerile personajului. De la realitatea văzuta de el. Regizorul nu vrea descărcări afective precum un șuvoi. Apocalipsa din jurul personajului trebuie să fie lăsată în neclintire. Doar așa te poţi concentra mai bine asupra reapropierii umane asociate vindecării lui Sergiy. Asupra unei reveniri la viaţă prin restabilirea intimităţii afactive în viaţa lui odată cu apariţia Katyei.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să descoperi și filmul Stop-Zemlia.
