Le dernier des juifs (A Good Jewish Boy) – Amânarea plecărilor
Le dernier des juifs poate fi considerat nestemata discretă a Festivalului Filmului Francez 2025. Reușește să redea credibil o relaţie caldă, bazată pe solidaritate, dintre o familie de evrei și vecinii arabi dintr-un cartier sărac din suburbiile Parisului. Este un film plin de umor, dar și de tristeţi cauzate de pierderi sfâșietoare alinate de un personaj ce navighează comic printr-o realitate ce începe să devină instabilă când mama acestuia trece printr-o criză.
Coloana sonoră, cheia mesajului din film
Pentru cei ce nu își pot imagina râsul și tristeţea răvășitoare despărţite, regizorul Noe Debre a realizat acest film cuceritor. Genul de film în care umorul răvășește și dramei îi place să râdă spumos, ca-n lumea evreilor deștepți și sentimentali precum o melodie dintr-un cartier magrebian, acei evrei ai exilului, pentru care autoironia ține loc de dreptate, de casă pierdută, de liniște și de împăcare cu lumea.
Tocmai când auzi această muzică sentimentală cântată de Enrico Macias, evreul sefard atât de iubit de arabi, conștientizezi mesajul ascuns al filmului: solidaritatea dintre evreii și arabii din blocul de locuințe sociale aflat în suburbia săracă a Parisului. Mesajul nu este expus tezist. Noe Debre apelează mai degrabă la expresivitatea personajelor și la muzică. Melodia sfâșietoare a lui Erico Macias (Adieu mon pays) vorbește despre o istorie comună a evreilor și arabilor din Maghreb și Orient. Doar că este istoria care nu se vede în mass-media. Istoria ca înlănţuire a poveștilor de viață intreţesute din vecinătăți, îndrăgostiri clandestine și tragedia dezrădăcinărilor repetate, transgeneraţionale.
Când îl ascultă pe Enrico Macias plâng și se veselesc arabii și evreii împreună, după ce decidenţii marii istorii i-au vrut despărțiti. Îți va rămâne în minte dialogul în care mama care își tot îndeamnă fiul să părăsească repede cartierul devenit preponderent musulman: Cartierul îmi amintește de Algeria. Știi, până la urmă îmi plac arabii. Dacă te căsătorești, să fie evreică, dar să iei o marocancă.
Descoperirea unui actor talentat
Filmul îți intră în suflet. Are un personaj stângaci, pe nume Bellisha, interpretat sarmant de actorul Michael Zindel, a cărui expresivitate cu note burlești te fac să-ţi imaginezi cum ar fi fost cariera cinematografică a lui Woody Allen dacă ar fi fost un sefard din Algeria ajuns în cartierele sărace ale Franței. Alternanța dintre umorul cu tentă absurdă, gagurile inteligente ce amintesc de comediile interbelice, privirea plină de compasiune asupra lumii în derivă, aerul nostalgic și excentricitatea duioasă a singuraticilor adorabili cu aer copilaros înconjurat de acel nimb de stranietate amintindu-ţi de filme precum Amelie contribuie la o experiență aparte, ce te face să descoperi mereu alte mize ale scenariului.
De fapt, filmul este precum un cristal multifaţetat, cu unghiuri insolite, ale cărui irizaţii își schimbă culoarea în funcţie de încărcătura emoțională a spectatorului. Are și mesaj social, și chemare pacifistă. Jonglează elegant cu satira. Amintește și de conflictele din Orient cu durerea mascată printr-un umor lucid, astfel încât să nu îți dea impresia de impietate la adresa dramelor crunte.
Despre convieţuire
Fiecare spectator va percepe diferit mesajul, nuanţele psihologice ale personajului Bellisha în relaţia cu mama lui grijulie până la controlul sufocant, dar și relaţia lui cu moștenirea culturală a evreilor ce au în spate o lungă istorie a dezrădăcinărilor succesive. La fel și raportul dintre comedie și marile tristeţi preluate de fiecare generaţie. Cei ce au trăit în astfel de cartiere de periferie unde și-au văzut vecinii evrei plecând, simt un regret și o nostalgie după vremurile convieţuirii. Pentru cei familiarizaţi cu poveștile evreilor din ţările magrebiene, filmul este despre o tentativă eșuată de a prinde noi rădăcini, transferând o parte din Magrebul evreilor în suburbiile problematice și paupere ale marilor orașe din Franţa.
Spectatorii ce nu se raportează la un bagaj consistent de informaţii referitor la istoria evreilor vor găsi un mesaj despre convieţuire, mai ales ca sunt multe scene în care Bellisha interacţionează cu vecinii arabi care vor să-l ajute (inclusiv să îi dea o lecţie celui ce l-a jefuit) sau cu arăboaica irezistibilă Mira (interpretată de Eva Huault) ce îi devine și iubită secretă. În timpul întâlnirilor dintre Mira și Bellisha apar unele dintre cele mai amuzante replici ale filmului. De fapt, aceste întâlniri, în care Bellisha este rugat de Mira să îi spună unele cuvinte incandescente în ebraică, amintesc de talentul specific evreiesc de a folosi umorul pentru a se raporta la tradiţiile considerate impovărâtoare de cei din afară, dar și la propria oscilaţie între eliberarea de moștenirea milenară și atașamentul faţă de tradiţii. Lui Bellisha i se reamintește mereu de aceste traditii ce le-au fost adapost alor săi și le-au asigurat supravieţuirea prin continuitatea identitară și apartenenţa securizantă în timpuri ce le-ar fi putut nimici stima de sine prin alimentarea urii de sine ca formă de interiorizare a dispreţului si a marginalizării.
Umor bazat de autoironie
Așa cum se întâmplă în lumea evreilor, regăsești același umor bazat de autoironie și pe o privire satirică îndreptată spre propria cultură, fără a-i minimiza importanţa. De fapt, profunzimea filmului este dată de capacitatea lui Noe Debre de a capta marele talent al evreului de a-și desena propria caricatură (așa cum nici măcar cei ce îl resping n-ar putea) după ce își vede prin lentila umorului subversiv propriile limitări în raport cu presiunea unor tradiţii ce îi sunt, uneori, și piedici în calea alegerii unui nou drum, dar și ancoră în vremuri tulburi.
Talentul autoironiei, la care tot face referire filmul, este baza pe care se construiește relaţia dintre mamă și fiu. Bellisha este un tânăr adorabil, cu multe calităţi. Rezilient și prietenos, deschis, jovial. Dar este condiţionat în tot ce face de prezenţa mamei sale Giselle. Mama lui îl infantilizează, împiedicându-l să facă propriile alegeri (inclusiv culinare). Tot ea îl responsabilizează, transformându-l în copil parental. Adică în singurul ei sprijin, schimbând rolurile în relaţia părinte-copil.
O mamă dezrădăcinată
Interpretată insolit de Agnes Jaoui (ea însăși din comunitatea evreilor din ţări musulmane), Giselle pare mama ce ajunge să depindă exclusiv de fiul său. Între ei, rolurile par inversate. Mama se comportă precum o fetiţă rătăcită și temătoare, ce trebuie menajată și ocrotită non-stop, chiar dacă deţine controlul sufocant asupra fiului. Lui Giselle îi este frică de realitate și prevede o nouă izgonire a familiei sale, de data aceasta din cartierul francez destinat săracilor și imigranţilor marginalizaţi. În ciuda referirilor constante la realitatea socială, ea pare desprinsă tocmai de această realitate despre care pretinde că știe tot. Fiul său o protejează, intermediind orice relaţie ai ei cu lumea din jur, Giselle preferând să rămână mai mult în apartamentul modest ce devine un mediu claustrant pentru fiul său.
Relaţia mamă-fiu devine o insulă. Giselle pare că plutește pe o mare ostilă, temându-se de realitate. Şi-a făcut propriul scenariu fatalist. Spera să îl izoleze în lumea ei și pe Bellisha. El trebuie să păstreze relaţia cu exteriorul, însă atât cât este nevoie. Adică nu mai departe de băcănia kosher, peste care proprietarul va pune lacătul, urmând să se mute și el din cartier.
Închiderea băcăniei ale cărei produse erau singurele ce respectau indicaţiile religioase îi urmează unui șir de schimbări ce anunţau dezintegrarea comunităţii evreiești din cartier. Bellisha și mama acestuia par să fi rămas ultimii evrei din zonă. Mama este speriată de viitor, dar Bellisha rămâne calm. Vecinii arabi sunt binevoitori și are chiar și vechi prieteni printre ei.
Un rol feminin derutant și insolit
Momentele ce îi oferă filmului dinamismul dublat de umor sunt date de reacţiile mamei. De fapt, lumea lui Bellisha este văzută absurd prin ochii mamei sale. Prin temerile ei faţă de un posibil viitor ostil.
Actriţa Agnes Jaoui interpretează un rol feminin derutant, mizând pe expresivitatea specifice unei actriţe de teatru. Intră în pielea unui personaj ce ajunge sclavul propriilor defense absurde împotriva unei realităţi percepute anxios. Ori de câte ori evită realitatea, Giselle pare dintr-o piesă de teatru absurd. La fel de absurde par și acţiunile lui Bellisha când interacţionează cu ea. Ce-i drept, în cazul lui Bellisha absurdul este o formă a tactului în relaţionarea cu o mamă ce suferă de tulburări cauzate de traumele dezrădăcinărilor succesive.
Relaţia mamă-fiu nu este neapărat despre control. Este mai degrabă un simptom al traumelor transgeneraţionale. De asemenea, te face să te gândești la adevăratul rol al femeilor, în special al mamelor, în culturile tradiţionaliste. Giselle insistă ca fiul ei Bellisha să respecte cutumele. Pare foarte rigidă. Tocmai rigiditatea ei dă naștere unor situaţii comice atunci când realitatea nu îi permite să se ţină de tradiţiile stricte. În același timp, ea preia funcţia pe care o are femeia în cultura orientală. Aceea de asigurare a continuităţi identitare, chiar dacă oficial bărbaţii sunt cei ce impun tradiţiile. În absenţa tatălui, Giselle conduce lumea fiului, deși ea pare adesea neajutorată. Sprijinită de fiul ei, exterizează vulnerabilitatea celei ce se teme de abandon.
Între două lumi
În paralel cu legătura avută cu mama, Bellisha, care își dă seama că boala mamei se apropie de faza terminală, navighează printr-o serie de situaţii la fel de absurde, prin care să găsească o rezolvare la problemele sale. O posibilă rezolvare ar fi mutarea în Israel, însă limba pare să fie o barieră.
Această încercare de mutare devine un prilej folosit de regizor pentru a reaminti de istoria complicată a evreilor prinși între nevoia unui spaţiu sigur și devotamentul faţă de locurile unde au trăit de generaţii, înainte de înfiinţarea propriului stat modern. De asemenea, este abordată (pentru cine le cunoaște istoria recentă) și fragmentarea comunităţii evreiești în funcţie de raportarea la propriile tradiţii și la semnificaţia reîntoarcerii. Lui Bellisha îi sunt propuse reîntoarceri bazate pe aderarea rigidă la tradiţii sau este abordat de cei ce vor să facă din întoarcerea lui în ţinutul strămoșilor alungaţi o simplă adăugare a unui nou cetăţean, fără a ţine cont de istoria lui de viaţă, de specificul relaţiei sale cu Franţa și cu societatea diversificată cultural în care a trăit.
Multiplele trimiteri culturale
Filmul Le dernier des juifes ar merita o discuţie despre multiplele trimiteri culturale. Sub stratul comediei și al relaţiei sufocante mama-fiu se ascund multe niveluri. Regizorul pare să fi unit atemporalul condiţiei evreiești cu prezentul extrem de presant. Bellisha este întruchiparea modernă a mitului evreului rătăcitor. Vine dintr-o poveste al cărui început pare pierdut undeva în ani îndepărtaţi, dar este presat să găsească un final sub imboldul unor vremuri ale urgenţei. Trecerea de la planul personal, limitat la dimensiunea redusă a spaţiului redus la apartamentul de la periferie, la exteriorul ce prezintă o perspectivă lărgită asupra dramei sale, într-un context colectiv, amintește de impresia pe care o au evreii când vor să își urmeze propria poveste: aceea că poartă cu ei greutatea unei istorii colective, de care sunt nevoiţi să ţină cont la fiecare pas individual.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să citești despre cartea Le nez juif (a unui libanez cu prieteni evrei) aici.
