El olor de la guayaba: coversaciones con Gabriel Garcia Marquez

Cine l-a inspirat pe Gabriel Garcia Marquez când și-a scris romanele? Cum și-a transformat amintirile în personaje și în acele întâmplări demne de realismul magic? Era Aracataca, locul copilăriei sale, unul pe măsura nemuritorului Macondo? Ce tabieturi avea când scria și ce ritualuri urma? Ce mare compozitor al muzicii clasice îi plăcea (era cunoscută voluptatea pe care i-o provoca nesperata îmbinare a muzicii din Caraibe – vallenato – cu simfoniile)?

Ce film italian intrat deja în istorie i-ar fi plăcut să regizeze? Care era personalitatea istorică luată ca sursă de inspiraţie? Ce păreri avea despre epoca sa, despre marile revoluţii ale secolului XX, despre iubire, prietenie și femeile ce influenţează viaţa unui scriitor? Întrebările altui mare scriitor și jurnalist columbian devenit prieten și tovarăș de călătorie, Plinio Apuleyo Mendoza, și răspunsurile adunate în volmul El olor de la guayaba te fac să înţelegi și mai bine lumea lui Gabriel Garcia Marquez.

Răspunsurile pline de miez

Paginile din El olor de la guayaba sunt o desfătare pentru cei ce iubesc romanele și povestirile lui Gabriel Garcia Marquez. Împărţite în capitole în funcţie de subiectele conversaţiilor purtate cu loialul său prieten Plinio Apuleyo Mendoza, răspunsurile lui Garcia Marquez devin o destăinuire de o naturaleţe dezinvoltă, limpede, când pișicheră, când melancolică.

Primele surse de povești

Uiţi că paginile conţin imortalizarea unei conversaţii. Atât de plină de tact este prezenţa lui Plinio Apuleyo Mendoza, încât ai impresia că te afli în faţa unui roman autobiografic redescoperit. Gabriel Garcia Marquez își revizitează copilăria. Povestește despre amintirile bunicii devenite primele surse de inspiraţie. Fusese genul de bunică pentru care toţi cei plecaţi rămâneau de fapt sub forma unor fantome. De parcă marea casă din Aracataca devenise o replică tropicală a conacului englezesc vizitat de fantome. Datorită acestei bunici avea să i se pară naturală intervenţia realismului magic. Fertila coabitare a realului cu tot ce iese din sfera plauzibilului.

Bunicii i se alătura un bărbat devenit adevărata figură paternă din viaţa lui Marquez. Acesta era bunicul trecut prin războaie civile. O figură invincibilă, un model al masculinităţii arhaice, pentru care dorinţele nu aveau opreliști (era vestit datorită copiilor din flori împrăștiaţi prin toată regiunea). Bunicul nu se cenzura. Îi povestea nepotului toate aventurile din război. Totodată, îi insuflase revolta faţă de orice formă de tradiţionalism. De bigotism unit cu militarismul revanșard transformat în forţă dictatorială.

Despre scris

Când nu povestește despre familia sa, cel alintat cu numele de Gabo își explorează propria viziune asupra literaturii. Vorbește despre scriitorii preferaţi. Despre ideile acestora legate de inspiraţie și de scris.

Mai povestește și despre propria disciplină a scrisului. Despre scriitorii contemporani ce i-au devenit prieteni. Despre ipostaza scriitorului ca om de lume, ce se aruncă frenetic în valurile vieţii, ce face din zi o insulă a liniștii, iar din noapte o petrecere continuă, afirmând că un scriitor ar trebui să locuiască într-un bordel, unde ziua a liniște și poate scrie, iar noaptea poate întâlni oameni cu povești, care să-l inspire, după cum avea să scrie despre el și Jaime Bayly în romanul Geniile, repetând informaţia conform căreia Marquez  locuise la un moment dat și deasupra unui bordel, înainte de a se însura cu Mercedes, căreia îi datorează scrierea cărţilor sale în anii în care instabilitatea economică l-ar fi împiedicat să obţină resursele necesare traiului de zi cu zi.

Mercedes a reușit să găsească banii pentru salva familia de la sărăcie sau tactul de a negocia astfel încât să nu fie apăsaţi de datoriile acumulate, legate de chirie sau de hrană. Răbdarea, încrederea ei în talentul lui Gabo și anduranţa ieșită din comun au avut un rol hotărâtor. Mai ales în cele optsprezece luni de care Garcia Marquez avusese nevoie pentru a scrie Un veac de singurătate, care nu numai că l-a adus în atenţia marilor edituri, dar i-a și asigurat o viaţă lipsită de griji la care nici măcar nu visase în zilele în care ajunsese chiar să cerșească în nopţile de iarnă, abandonat într-un Paris neprimitor cu naufragiaţii din America Latină, fugiţi din cauza dictaturii.

Cultura de pe ţărmurile Caraibilor

Răspunsurile lui Garcia Marquez sunt o invitaţie la o dublă călătorie. Spre sine și spre America Latină, mai ales către orașele de pe coastele caraibiene, Barranquilla fiind orașul de suflet, unde i-a întâlnit în anii rătăcirilor și ai iniţierii în jurnalism pe boemii literaţi ce aveau să-l introducă în lumea autorilor iconici ai secolului XX, aceștia având un cult pentru generaţia lui Faulkner. A format împreună cu boemii sudului columbian Grupul din Barranquilla, ce reunea și ariști plastici, menţionaţi și în noul roman al lui Juan Gabriel Vasquez – Toate numele Felizei.

Marquez insistă asupra importanţei pe care au avut-o ţinuturile din sudul Columbiei în lumea sa. Despre cum amestecul de culturi – de la cea spaniolă veche la cea influenţată de miturile purtate odată cu sclavii africani – a reușit să-l transforme în scriitorul ce se raportează la realismul magic de parcă ar fi adevăratul firesc al vieţii. Modul în care descrie spiritul african ajuns pe malurile Americii Latine este revelator. Te ajută să înţelegi inconștientul colectiv extrem de fertile din ţinutul său natal. Continuitatea arhaicului într-o literatură pentru care șlefuirea nu înseamnă repudierea ancestralului, ci transformarea lui într-o magmă veșnic activă, amintindu-ne și de compoziţiile suprarealistului ajuns din Cuba în inima Parisului – Wifredo Lam.

Relaţia cu puternicii vremii

Cealaltă mare călătorie este în lumea interioară a lui Marquez. În mijlocul obsesiilor sale. Al dialogurilor sale cu lumea personajelor, cu oamenii puterii ce l-au curtat de-a lungul vieţii. Marquez vorbește asumat despre niște prietenii considerate de mulţi controversate. Despre interesul manifestat faţă de maniile dictatorilor. De mecanismele afective prin care aceștia sucesc firescul lumii. Povestește despre niște întâlniri memorabile avute la nivel înalt. Şi despre marea singurătate din lumea personajelor sale masculine ce ajung să deţină puterea.

Indiferent de reacţiile pe care ţi le provoacă anumite destăinuiri, vei ajunge să privești cu ochi mai avizaţi America Latină și relaţiile acestei lumi cu alte centre de putere după ce ai citit El olor de la guayaba. Multe dintre răspunsurile lui Marquez ar putea fi analizate și din perspectiva noii raportări la doctrine din trecut reciclate în actualitatea noastră și la relaţia unui mare scriitor cu deţinătorii de putere.

Poţi găsi cartea pe site-ul Libristo.ro.