Toate numele Felizei – Lumea artistilor vizionari din Columbia

Citind Toate numele Felizei, se vor lăsa cuceriţi de Feliza Bursztyn până și cei ce nu rezonează cu arta contemporană, o artă căreia artista columbiană autoexilată la Paris i-a forţat limitele prin curajul de a găsi expresivitatea în bucăţi de metal devenite reziduri și recuperate de la cimitirul fiarelor vechi, al caroseriilor avariate sau al mașinilor devenite de nefolisit.

O vor iubi pe această variantă a unui Brancuși din lumea sculpturilor obţinute prin arta sudurii cum iubesc Parisul revoluţiilor de tot felul, unde ajunseseră și artiștii ce fugeau de cumplitele dictaturi militare ce se tot succedau în ţările sud-americane. Prin romanul Toate numele Felizei, Juan Gabriel Vasquez îi transformă povestea într-o lume în sine. Într-o istorie a secolului XX la feminin.

Curajul de a visa diferit

Respinsă, ridiculizată la început, într-o lume în care metalul era considerat prea încăpăţânat pentru a fi îmblânzit și transformat în artă de o femeie cu alură demnă de frumuseţile din filmele lui Godard (în unele poze Feliza seamănă cu Anna Karina) ce se încumetă să ia în mână aparatele de sudură, înlocuind minijupele epocii emancipării cu salopeta de muncitor forţos, rebela Feliza a reușit să scrie istorie în lumea artei, dar să și înoate în apele tulburi ale istoriei secolului XX. Născută în familia unor evrei ajunși întâmplător în Columbia, pentru a-și vizita un prieten vechi în anii ’30 și rămași când au simţit că în Europa creștea o monstruozitate a maselor lipsite de discernământ, Feliza avea să se bucure și să se sperie de tot ce avea secolul XX de oferit.

Un simbol al avangardei din Bogota

Feliza Bursztyn s-a lăsat purtată de de valul emancipării postbelice. Dar a fost lovită din plin și de blamul familiei burgheze și al cartierului de oameni respectabili din Bogota, după ce a divorţat de un soţ ce-i ridiculiza preocuparile artistice, pe care le considera doar un moft de femeie din clasă mijlocie, cu prea mult timp liber, un hobby ce trebuie mereu amânat după îndeplinirea datoriilor casnice.

Feliza a expus în primele galerii de artă modernă din Columbia natală, unele înfiinţate de cea mai bună prietenă, scriitoarea argentiniană Marta Traba. Această mare prietenie a dus-o în inima avangardei sud-americane. În locurile frecventate de cei ce scriau istoria noii arte vizuale și a literaturii. A căpătat astfel încredere în viziunea ei ieșită din comun asupra sculpturii abstracte din materiale neconvenţionale.

Totodată, Feliza Bursztyn fost una dintre artistele ce au găsit o punte între avangarda sud-americană și arta contemporană din Paris. De altfel, paginile romanului abundă revelator în trimiteri la deschizători de drumuri din arta sud-americană. Datorită lui Juan Gabriel Vasquez vei trece pe listă niște nume de galerii și de muzee de artă modernă și contemporană din marile orașe ale Columbiei. Vei descoperi astfel Museo La Tertulia, unul dintre locurile preferate ale Felizei, din orașul Cali, faimos și datorită cinematecii. Ţara Felizei devine astfel un spaţiu efervescent. Un hub al entuziasmului vizionar cum nu mai văzuse continentul.

Întâlnirea cu visul parizian

Între Bogota și Paris au curs de fapt cei mai frumoși ani ai Felizei. După un scurt periplul prin școlile de artă ale New Yorkului postbelic, sculptoriţa ajunge în cercurile artiștilor ce visau să facă din Bogota un Paris al artei moderne. Să scoată arta sud-americană din provincialism, din conformism.

Din Bogota se mută alături de amant în Parisul unde iubitul ei conversează la cafenelele faimoase cu însuși părintele Suprarealismului, Andre Breton, și unde mulţi sud-americani fugiţi din calea tiranilor din ţările natale aveau să nuanţeze avangarda prin influenţele îndepărtate, dar atât de apropiate de acea artă europeană reîntoarsă către simbolurile miturilor arhaice, pe care să le stilizeze în visuri futuriste, în creaţii insolite, provocatoare, cum nimeni nu ar fi îndrăznit să-și imagineze.

Provocarea imaginaţiei

Arta Felizei provoacă, dar este și încăpăţânată în faţa întrebărilor clarificatoare. Are acel ceva enigmatic, iar orice interpretare trebuie să respingă fermitatea. Altfel devine o indiscreţie, o impietate la adresa artei abstracte. Acesta era mesajul comun din toate interviurile despre sculpturile sale. Te uiţi la sculpturile Felizei mereu din alte unghiuri. Cu alte priviri și în alte variaţii de lumină. Sculpturi neînţelese, adesea ridiculizate, ce refuzau să își dezvăluie sensurile. Creaţii diferite, cum nu mai văzuseră contemporanii Felizei din mâinile unei femei.

De fapt, Feliza părea născută pentru a face totul altfel. Refolosea materiale considerate până atunci incompatibile cu arta. Dar și cu mâinile unei femei. Apela cu încredere în sine la tehnici mai degrabă industriale pentru a sculpta. Nu numai sculpturile sale au fost neînţelese la început, ci însăși personalitatea ei. În primul rând, adoptarea salopetei de sudor era considerată un tabu pentru o femeie. Sudura în sculptura cu metale era o treabă de bărbat.

În al doilea rând, Feliza ducea o viaţă nepermisă. Divorţase (cu durerea de a-și vedea fiicele duse la mii de kilometri departare de către un soţ obtuz și răzbunător). La un moment dat, se implicase în grupurile artiștilor subversive. Nici în presa vremii nu avea o imagine comodă. Acordase niște interviuri în care îi cam lua în tălbacă, prin replici de o inteligenţă elegantă, dar nu mai puţin tăios, pe jurnaliștii retrograzi ce se erijaseră în criticii și în constructorii (sau dărâmătorii de reputaţii).

O călătorie a celui fascinat

Viaţa Felizei din romamul lui Juan Gabriel Vasquez este una solicitantă precum secolul XX. Scriitorul îmbină ancheta – vrea să înţeleagă cauza morţii ei neașteptate din timpul unei cine la care fusese invitată într-una dintre cele mai friguroase seri de ianuarie pe care le-a trăit Parisul (cină organizată de Mercedes, soţia lui Garcia Marquez, scriitorul fiind un foarte bun prieten al Felizei)- cu declaraţia de iubire a unui admirator fascinat, ajuns prea târziu în lumea Felizei pentru a sta el însuși la o cafenea din Cartierul Latin alături de aceasta și cu periplul năucitor și la fel de captivant prin istoria secolului XX.

Citind Toate numele Felizei ai impresia că te arunci într-o călătorie din Bogota spre Paris. Dar și în sens invers. Viaţa Felizei a fost o neliniștită (și hotărâtă) pendulare între Columbia natală și Parisul inspiraţiei, al primelor ateliere de artă contemporană unde erau acceptate și femeile. De fapt, când îţi povestește despre viaţa Felizei – alternând evenimentele din anii începuturilor cu momentele din ultima sa zi de viaţă (8 ianuarie 1982), din ultimele ore ce s-au scurs între dimineaţa friguroasă alături de cel devenit ultima sa iubire și întâlnirea cu Gabriel Garcia Marquez la cine organizată de Mercedes, protectiva soţie a scriitorului – Juan Gabriel Vasquez îţi deschide o fereastră spre avangarda columbiană.

Împotriva uitării

Prin romanul său, Vasquez parcă te roagă să nu-i ignori și tu pe cei daţi uitării atâta timp. Vei decide să citești romanul având la îndemână și un carneţel în care să notezi numele unor artiști columbieni precum Beatriz Daza (devenită prietena și confidenta Felizei), pictorul Alejandro Obregon și jurnalistul devenit scriitor, de care se atașase Feliza ca de un prieten pe viaţă – Alejandro Cepeda Samudio, azi mai puţin cunoscut în afara Columbiei, ce formase, alături de Gabriel Garcia Marquez, celebrul Grup Barranquilla, transformând al patrulea oraș al Columbiei într-un hub de artiști vizionari ce au unit artele vizuale și literatura într-o fierbere creativă ajunsă de pe ţărmurile tropicale în lumea întreagă, odată cu boomul sud-american în literatură.

Fiica unui continent

Paginile din Toate numele Felizei sunt o perindare printr-o Americă Latină unde, când ieși din galeria de artă contemporană, nimerești direct în agitaţia schimbărilor politice. Feliza a trăit niște ani febrili. În care totul ardea de nerăbdarea schimbării. De flama revoluţiilor. În artă, în politică. Dintr-o simplă petrecere de Revelion se aluneca în efervescenţa produsă în cartierul burghez liniștit din Bogota odată cu știrea fugii lui Batista, urmată de revoluţia cubaneză. Atelierul improvizat în fosta fabrică deţinută de părinţii ei devine locul de întâlnire al unor tineri ce visau să schimbe radical nu numai Columbia Felizei, ci un continent întreg, așa cum visau contemporanii lor de peste mări și ţări, de pe malurile Senei.

Când o descoperi pe Feliza din romanul lui Vasquez descoperi de fapt o lume întreagă. O lume cuprinsă de un freamăt greu de potolit. Era lumea neliniștită a unei generaţii ce avea să scrie istorie tocmai când unii o voiau prinsă fatal sub greutatea acestei istorii.

În această lume nepotolită a fost aruncată Feliza. S-a bucurat de agitaţia istoriei ca de un sol fertil pentru inspiraţia ei. A înfruntat rezistenţa minţilor obtuze cum a înfruntat bucăţile din metal. A făcut artă din resturi când nu a mai avut bani. Şi a mers mai departe când unei femei nu i se permitea nici măcar să întârzie la cină, pentru a mai zăbovi puţin în cafeneaua unde artiștii ce puneau ţara la cale începeau să-i descopere arta, să îi facă loc și unei femei printe ei.

Artă și anduranţă

Așa cum ne-o prezintă Juan Gabriel Vasquez, existenţa Felizei pare epuizantă. Un exerciţiu de anduranţă într-o epocă deopotrivă ofertantă și istovitoare. Feliza a dus o existenţa marcată de renunţări dureroase ca preţ plătit pentru arta ei. A pierdut, la câteva zile distanţă, două dintre persoanele pe care le iubise cel mai mult. Le pierduse când avusese impresia că se regăsise în sfârșit pe sine. Şi-a redescoperit identitatea ebraică în anii în care au reînceput războaiele în Orientul Mijlociu. Şi avea să se despartă brusc de tot ce spera să regăsească în Parisul noilor începuturi, într-o noapte de 8 ianurie, 1982, ultima din viaţa ei.

O seară ce lasă întrebări

Marele ei prieten, Gabo (Garcia Marquez), avea să spună că Feliza a murit de tristeţe. Să fi fost exilul? Despărţirea de casa din Bogota devenită arca ei într-un ocean de incertitudini? De locul unde se abandonase unei ultime iubiri? Să fi fost dorul de fiicele ei? Groaza pe care o simţise în timpul unui arest? Plămânii afectaţi de rezidurile toxice ale materialelor neconvenţionale folosite în atelier? Sau poate acele tristeţi nerostite scoase la suprafaţă de atmosfera unui ianurie în care un val de frig nefiresc întunecă prea devreme zilele pariziene? Toate aceste posibile întrebări curg discret, precum o îmbrăţișare delicată prin care Juan Gabriel Vasquez ar vrea să o învăluie pe Feliza ca pe o veche prietenă, în timp ce încearcă discret să îi înţeleagă ascunzișurile sufletului astfel încât să o apere în același timp de indiscreţia speculaţiilor vulgare, ce simplifică existenţa unei artiste cu o lume cât un veac neliniștit.

Poţi comanda volumul de pe site-ul Editurii Polirom, de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro.