Samsara – Calatoria sufletului, din Laos pana in Zanzibar

0

Samsara este, așa cum îţi spune și titlul, o călătorie a sufletului între vieţi. Un ciclu infinit de reincarnări. Însă departe de intenţia regizorului să apeleze la exotismul ce mimează transcendenţa asociată lentilei unui vestic aflat în căutarea unei spiritualităţi facile în Asia, dar eșuate în experiente excentrice penibile, ce nu a nicio o legătură cu autenticitatea culturii orientale. Călătoria din Laosul templelor budiste, întrezărite pictural printre stânci și cascade, până pe ţărmurile din Zanzibar este una demnă de cel mai delicat, imersiv și totodată insolit demers cinematografic. În locul exotismului vandabil, de teribilist ignorant în căutarea misticismului cu iz de kitsch ai o desfășurare vizuală demnă de eleganţa poetică din filmele lui Apitchatpong.

Exact ca-ntr-un film de Apictatpong, naraţiunea se dizolvă într-o splendoare vizuală debarasată de ostentaţie. Este o splendoare picurată molcom, în timp ce sufletul unei femei se linistește înainte de marea trecere. Femeii i se citește din Cartea tibetană a morţilor. Aceeași carte ce a stimulat psihedelic imaginarul multor vestici. Cel ce îi citește este un adolescent devenit un novice printre calugării de la templu.

În spiritul cinematografiei asiatice

Scena lecturii amintește de cele din Cemetery of Splendor, regizat de Apictapong. La fel ca-n filmul regizorului tailandez, frumuseţea stranie cu prelungiri sacre respiră în cele mai banale detalii. În camera modestă din Laos se desfășoară un abundent spectacol cromatic. Ţesăturile ce ţin setea ţântarilor la distanţă au culorile apusurilor cum doar în Orient vezi.

Lumina strecurată picură un auriu de nimb de parcă strălucirea pagodelor de la templele situate pe malurile fluviilor ar fi fost filtrată contemplativ prin ţesăturile ce despart patul muribundei de restul lumii, pregătitind-o deja pentru locul unde sufletul își așteaptă îmbarcarea spre viitoarea călătorie. Iar îmbarcarea este așteptată la frontiera dintre lumi. O frontieră ce transformă ecranul într-un experiment ce îmbină estetica filmului avangardist cu a instalaţiilor multimedia dintr-un muzeu de artă contemporană.

Intervenţia experimentală

Când sufletul personajului feminin începe să migreze, ecranul se întunecă. Filmul pare să se întrerupă. Sala este scufundată într-un intuneric total, pregătind spectatorul pentru o experienţă bazată mai mult pe sunete. Acele sunete care se duc precum niște săgeţi în abisurile psihicului. Forţa de sugestie se amplifică. Este modul straniu prin care Lois Patino te branșează la călătoria personajului feminin.

Experimentul cu tenta psihedelică poate fi perturbator. Alţii vor izbucni în râs, considerandu-l o umplutură ridicolă. Un joc iniţiat de un copil teribilist ce imită exotismul. Totuși, dacă ai citit cate ceva despre ideile budiste, vei avea tendinţa de a-ţi imagina călătoria personajului spre viitoarea reîncarnare. Nu ai cum să nu te întrebi cum ar fi fost să trăiești în cultura oamenilor din Laos. Să ai emoţii gândindu-te la ce alte vieţi, drame, speranţe și zbateri te așteaptă când ești trimis spre într-o destinaţie necunoscută din ciclul transmigraţiei sufletelor.

Splendoarea peisajelor

Următoarea destinaţie a protagonistei este malul african al Oceanului Indian. Marea de smarald, apusurile răpitoare, jocurile copiilor din comunitatea de pescari alcătuiesc un tablou idilic atemporal, în ciuda vieţii perturbate de poluarea venită de la hotelurile din apropiere, care ameninţă și pescuitul ce asigură supravieţuirea comunității.

În noua viaţă, frumuseţea se strecoară prin micile ritualuri cotidiene. Protagonista nimerește într-o lume blândă, iubitoare. Aici primeste afecţiunea copiilor.

Între documentar și ficţiunea mi(s)tică

Samsara are farmecul unui film greu de caracterizat. Îmbină elemente de istoria religiilor, de film experimental îmbibat într-un mister oriental drămuit extrem de echilibrat la nivel vizual, nelipsindu-i nici demersul de a explora actualitatea din Laos. Adolescenții de la școala budistă au preocupări cât se poate de mundane. Folosesc un smartphone. Îţi dezvăluie motivele pentru care au ales o astfel de școală. Pentru mulţi era singura șansă la alfabetizare. Şcoala budistă nu este decât o staţionare între pauperitatea mediului din care provin și realizarea visurilor.

Deși este un film centrat pe ideile religiei budiste explorate cinematografic, regizorul nu evita nici realitatea socială din Laos și Zanzibar. Tocmai acest balans elegant și delicat impresionează. Se face o trecere neintruzivă de la mundan spre sacru și invers.

Sacrul și profanul coexistă natural în mentalul personajelor. Ele sunt conștiente de apăsările asociate lipsurilor materiale dintr-o ţară pauperă, însă nu renunţă nici la relaţia specială pe care o au cu valorile vechi de mii de ani. Acestea nu sunt prezentate ca parazitare pentru evoluţia omului în relaţia cu modernitatea. Importanta acordată vechilor credinţe scoate la suprafaţă umanismul. Dorinţa de a oferi și primi afecţiune, de a nimeri într-un loc unde sufletul să migreze în trupul unui om iubit și protejat de ceilalţi.

Poţi vedea trailerul aici.

Leave a reply