Asteroid City – Acelasi rasfat cromatic

Pentru a fi apreciaţi, unii regizori știu că nu sunt nevoiţi să se reinveteze. Să încerce mereu ceva nou, la nivel estetic sau narativ. Să își schimbe stilul. Au încredere totală în spectatorul fidel(izat). Imposibil de a fi desvrăjit. Acest spectator se reîntoarce la ei ca la melodia de care nu se plictisește, deoarece îl extrage din real și îl duce într-o lume mai liniștită, în culori vesele. La fel sunt și filmele lui Wes Anderson. În Asteroid City regăsești aceleași nuanţe pastelate. Alăturări cromatice exuberante (dar expuse calculat, exact ca-ntr-un pictorial), ce amintesc de jucăriile din copilarie sau de patiseriile în decoruri vintage.

Răsfăţ cromatic retro. Nostalgie. Butaforii în nuanţe de bezea, minuţios create la nivelul proporţiilor. Plus cei mai iubiţi actori în roluri comice. Este genul de comic exersat de Wes Anderson, în care s-au amestecat stilul filmului mut (prin personaje având expresivitatea unor păpuși) și omagiul adus lui Jacques Tati. Asta ţi se promite și exact asta primești de la Wes Anderson. Culori, aparenţe plăcute ochiului, nu povești consistente, sofisticate psihologic. Totusi, dramele profunde nu lipsesc din filmele sale. Doar că par livrate cu lejeritatea scenelor comice, în care nu gesturile și acţiunile strârnesc râsul ci focalizatea asupra gesturilor și mimicii demne de comediile interbelice. Dar nu în perioada interbelică este plasată povestea din film, ci în anul 1955.

Povestea, pe scurt

Într-un orasel (fictiv) din vestul deșertic al Statelor Unite se văd urmele unui asteroid prăbușit pe Terra. Şi tot în acest orășel se află și un centru de cercetare al spaţiului. Prin urmare, orășelul uitat de lume devine un magnet pentru elevii ce promit sa devină viitoarele genii ale cercetării. Un astfel de elev se îndrăgostește de fiica genială a unei actriţe irezistibile. Starul de cinema este un amestec de Marilyn Monroe cu misterul unei Ava Gardner.

Actriţa interpretată de Scarlett Johansson se află într-un colaps existenţial. La fel și tatăl rămas văduv al băiatului de care se îndrăgostește fiica ei. În timp ce geniile se atrag, singurătăţile se întâlnesc pe același drum al confesiunii.

Tot în acest orășel ajung niște fiinţe de pe altă planetă. Apoi sunt alertate autorităţile. Locuitorii devin peste noapte prizonierii celor ce iau decizii, astfel încât să nu divulge ce au văzut. Până la noi directive nu pot părăsi orășelul. Singurii care par detașaţi sunt copiii acestora.

Povești în alte povești

Ca-n The French Dispatch, Wes Anderson asamblează ghiduș povești în alte povești. Sau, mai bine zis, creează o meta-naraţiune. O poveste despre crearea unei povești. Un film despre un dramaturg ce scrie o nouă piesă. Piesa este intitulată Asteroid City. Astfel, deși pare cel mai puţin sofisticat dintre filmele sale, inventivitatea riscând să fie înlocuită de reciclarea până la manierism a vechilor tehnici, și în Asteroid City găsești straturi de profunzime prin referinţe la curente și creaţiile-cult din istoria artei secolului XX. Doar că trebuie să le cauţi cu lupa.

Spre deosebire de anteriorul The French Dispatch, unde trimiterile către Jacques Tati și către Noul Val Francez tributar revoluţiilor sociale din anii ’60 erau cât se poate de vizibile, în Asteroid City aceste referinţe sunt mai degrabă la nivelul tehnicilor vizuale și perspectivelor estetice legate de construirea unui personaj, de redarea dramelor existenţiale și a consistenţei psihologice. Nu întâmplător personajul feminin interpretat seducător de Scarlett Johansson poate fi comparat cu personajele din lumea lui Elia Kazan atunci când abordează o piesă a lui Tennessee Williams, sau de tristeţile devenite tragedii, dar bine camuflate de imaginea strălucitoare impecabilă asociată unor dive dezivolte precum Marilyn Monroe.

O retrospectivă deghizată

În timp ce spectacolul vulnerabilităţii expuse oferit de personajul interpretat de Scarlett Johansson amintește de marii dramaturgi ce au modernizat teatrul american, apropiindu-l de sofisticata lume a psihanalizei, imaginea Americii reduse la un orășel aflat în mijlocul unui peisaj arid amintește de lumea autorului complex Sam Shepard (dramaturg, autor de proză, scenarist). De fapt, Wes Anderson, privind dincolo de anul în care este plasată acţiunea filmului, pare să-și fi propus o retrospectivă în culori optimiste a problemelor apăsătoare din societatea americană postbelică. Iar culorile vesele nu duc în derizoriu dramele. Modul în care folosește tristeţea divei abandonate și a văduvului neînţeles deviază nuanţele asociate unei bucurii artificiale, de prăjitură cu prea mult zahăr și coloranţi, spre o melancolie cu ecouri sfâșietoare.

Prin această retrospectivă deghizată sunt condensate trimiterile la Sam Shepard si la dramele americanilor simpli din scrierile sale, teama obsesivă de apocalipsa nucleară, din preajma Războiului Rece, credinţa în existenţa extratereștrilor, poveștile oamenilor care susţineau că i-au văzut, conflictul de tip cetăţean-autoritate secretoasă, alienarea din societatea de consum, ca urmare a redresării postbelice. Deșertul ar putea reprezenta (metaforic) la fel de bine și noua deșertăciune consumeristă. Deșertăciunea în culori apetisante, ce propovaduiau salvarea americanului de rând odată terminat războiul.

Totuși, în ciuda minuţiozităţii și păstrării elementelor prin care s-a diferenţiat, cucerind publicul, Wes Anderson pare să fi scăpat filmul din mână. Să irite printr-un plot derutant (și pe alocuri monoton). Şi mai ales prin accentuarea elementelor distinctive până la tocirea lor. Tot ce i-a reușit în trecut revine mai degrabă inconsistent și exasperant în Asteroid City. Mimicile dau un comic anemic, precum niște glume răsuflate. Elementele ce salvează cât de cât filmul trebuie căutate cu atenţie. Ele se află la intersectarea dramelor. În spatele butaforiei pastelate sunt acele drame cu substrat social profund.

Te întrebi dacă nu cumva scopul este acele de a li se aduce un omagiu și marilor dramaturgi americani. Celor preocupaţi de dramele omului postbelic. Sub stratul culorilor vii, estivale, de magazin de dulciuri colorate uitat într-o capsulă de timp revigorat butaforic peste decenii, distingi ecouri din marea dramaturgie a secolul XX.

Exact ca-n situaţiile de viaţă expuse în piesele dramaturgilor americani, așezarea din desert devine, în acest film, o intersecţie a existenţelor frânte. Un spaţiu dintr-un nicăieri al celor ce și-au pierdut sensul existenţei, sperând să-l regăsească în inifinitatea cosmică pentru a evita angoasanta nemărginire a neantului.

Asteroid City ar fi putut deveni cea mai profundă comedie a lui Wes Anderson, dacă exploata îndeajuns sensul simbolic al deșertului, ca-n teatrul absurd, și dacă ar fi accentuat mai vizibil mesajul lumii ca teatru. Acel teatru ce salvează existenţele ratate de la vulgarizarea prin ridicol. Îţi vine să spui (cu sarcasm) că Wes Anderson a ratat la mustaţă inventarea existenţialismului livrat în culori de milkshake. 

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești și despre filmul Beau is Afraid.