La Grazia (Gratierea) – Marea nostalgie

Prin noul său film, La Grazia (Graţierea), Paolo Sorrentino reușește să dea impresia că alege un drum diferit, fără a-și pierde admiratorii fideli. Vine cu promisiunea reîmprospătării, dar fără a renunţa la elementele definitorii pentru stilistica filmelor sale, ce l-au transformat într-un păstrător al frumuseţii vizuale asociate cu Italia.

Paolo Sorrentino este precum acei creatori deja consacraţi, care își permit să experimenteze schimbând pe ici, pe colo, dar care nu renunţă la acea linie definitorie, asemenea unui designer veteran, ce a descoperit reţeta frumuseţii eterne. Proba timpului o trece și Paolo Sorrentino, dacă îţi place (măcar din când în când) să revii într-o sală de cinema pe care o transformă de fiecare dată într-o capsulă de splendoare precum încăperea unui palat italian renascentist sau baroc, unde amfitrion îţi este din nou Jep Gambardella într-o altă reîncarnare de o înţelepciune crepusculară, la fel de reușită datorită unuia dintre cei mai expresivi actori: Toni Servillo.

Diferit fără mari schimbări

Poţi spune despre La Grazia că este diferit și totodată la fel când îl compari cu filmele recente în care Sorrentino îi dă rolul principal lui Toni Servillo, transformându-l într-un personaj plasat în mijlocul unei lumi a palatelor pline de capadopere, ale căror interminabile coridoare le traversează gânditor ca un sfinx, cu mimica introspectivă de om ce-și derulează trecutul în timp ce ajunge să contemple un prezent ce nu-i mai poate promite decât o nostalgie în licărul ornamentelor baroce surprinse încât să creeze discret jocuri de peumbre.

La Grazia este poate fi catalogat un film diferit prin domolirea freneziei mediteraneene, dacă îl compari neapărat cu orizonturile de un intens albastru meridional și cu exuberanţa ornamentală – de la faianţa pictată amintind de stilul maur la tablourile, tapiţeriile din palatele napolitane și rochiile strălucitoare – ce transformau într-un vis lumea protagoniștilor din Parthenope, filmul precendent prezentat la Cannes. Totodată, rămâne la fel datorită unei nostalgii asumate a lui Sorrentino pentru Italia filmată pentru a fi receptată în primul rând vizual, cu ochii iubitorului de artă, care, indiferent de relaţia avută și cu avangarda, înţelege locul pe care l-a câștigat arta italiană în disputa dintre clasic și actual.

O frumuseţe mai discretă

Image: © Andrea Pirrello/Independenta Film (press kit)

La fel ca filmele precedente ale lui Sorrentino, La Grazia este o succesiune de cadre-tribut artei clasice italiene, dar fără a o transforma în monumentalism. Arta clasică este mereu plasată de Sorrentino în zona reveriei, a reflecţiei asupra frumuseţii efemere și a relaţiei cu edenul interior al protagoniștilor, asupra pierderii sau graniţei (mereu devenite subţiri în filmele sale) dintre profrunzime, sublim și hedonism decadent.

Totuși, în La Grazia admiri o frumuseţe mai discretă, de toamnă târzie a existenţei. Existenţa lui Mariano De Santis, personajul central – un președinte stimat datorită unei cariere de jurist ireproșabil și autor prolific de cărţi esenţiale pentru cei ce vor să-i calce pe urme. În ultimele șase luni ale mandatului său, Mariano are de luat niște hotărâri. Una este legată de legea eutanasiei. Cealaltă, de niște cereri de graţiere, pe care iniţial nu ar vrut să le ia în considerare. Analizarea acestor cereri îl transformă într-un Solomon al zilelor noastre, înzestrat cu tristeţea crepusculară a unui rege de teatru clasic.

Dilemele

Deși ajunge în faţa unor dileme apăsătoare, fostul profesor și jurist devenit președinte își păstrează calmul de Sfinx. Este neclintit în dorinţa lui de păstra etica până la capăt. Aparentul său calm va fi însă tulburat printr-o dezvăluire neașteptată legată de infidelitatea fostei soţii, de reîntâlnirea cu un fost coleg și de incomodele discuţii cu o fiică la fel de bună în domeniul juridic și obsedată de corectitudine, doar că mai pregatită să vadă nuanţele, să descopere biografiile celor condamnaţi la ani grei, ce își așteaptă graţierea, dar și mecanismele ce i-au transformat în condamnaţi pentru crime.

În rolul președintelui pus în faţa unor dileme, Toni Servillo reușește să creeze un rol imprevizibil datorită unui paradox. Devine expresiv și capătă consistenţă tocmai când personajul său pare blocat în mimica unui om însingurat deghizat într-un înţelept pierdut în propriile sale gânduri superioare, dar ajuns la finalul existenţei în care doar fantoma fostei soţii îl mai apropie de lumea celor din jur. În lumea creată de Sorrentino, lui Toni Servillo îi ies unele dintre cele mai frumoase și enigmatic-impenetrabile portrete de însinguraţi.

Talentul lui Toni Servillo

Image: © Andrea Pirrello/Independenta Film (press kit)

În mai toate rolurile sale din filmele lui Sorrentino, pe Toni Servillo îl fac simpatic toate acele trăsături greu de digerat. Privește detașat dramele din jur. Trece pe lângă cei din jur cu eleganţă, sarcasm rafinat, de la înălţimea celui înţelept ce pare să fi ajuns la stadiul în care lumea este doar un coridor printre oamenii ce încă se mai lasă înșelaţi de iluziile ei. Nimic dispreţuitor la juristul incoruptibil, ajuns președinte. Detașarea lui nu este arogantă, ci mai degrabă o consecinţă naturală a experienţei. A ţinutei demne de statutul asumat.

Privindu-l pe Toni Servillo în rolul preșendintelui care umblă melancolic prin încăperile palatului prezidenţial sau mai bine zis prin presupusul palat, deoarece filmarile au avut loc în alte palate italiene decât cel devenit reședinţa președintelui, te vei abţine greu să nu te gândești la Jep Gambardella din La Grande Bellezza.

Aceeași ţinută de om care este în lume, în mijlocul tuturor evenimentelor, a cărui prezenţă este căutată, în fiecare moment conștient de spectacolul lumii și în același timp desprins de lumea din care a făcut parte. O lume pe care o servise, căreia îi simţise fremătul, de care se detașase apoi în mod natural, nu prin respingere sau (auto)izolare, ci printr-o privire de la distanţă. Iar această privire a detașatului a fost reinventată de Toni Servillo. Îi este specifică. De fapt, chiar în această reinventare a tipologiei detașatului constă marele talent al actorului.

Expresivitatea celui enigmatic

Image: © Andrea Pirrello/Independenta Film (press kit)

Venit din lumea teatrului, Toni Servillo dispune de un întreg arsenal de expresii faciale care să nuanţeze ceea ce este prezentat ca fiind adesea pietrificat, nesuferit, mizantrop. Înţeleptul detașat interpretat de el poate fi credibil și în mijlocul unei petreceri, și în tăcerea unui palat unde timpul pare să fi refuzat să mai curgă. Poate părea și un risipitor, care bravează în mijlocul unui grup de petrecăreţi gălăgioși pentru a extrage înţelepciunea lumii tocmai prin cufundarea în reversul frivol al ei, dar și un spectator solitar precum un zeu ce se uită pasiv la agitaţia pământenilor, la slăbiciunile și contradicţiile lor, cu mimica pierdută între zeflemeaua subtilă si compasiunea mascată de sarcasm.

Asemenea iconicului personaj Jep Gambardella, regele petrecerilor din Roma, președintele Mariano De Santis este purtat de creatorul său, Paolo Sorrentino, în palate somptuoase, în camere de-o splendoare ce pare să-și piardă materialitatea pământeană, încât îţi vine să spui că le știi din albumele de artă, dar pare că le vezi pentru prima oară datorită modului în care Sorrentino folosește lumina, dozarea ei și momentele zilei astfel încât să le facă nelumești, să le scoata din circuitul realităţii de muzeu. De fapt, un alt merit al lui Sorrentino este legătura simbiotică între spaţiu și personajele sale. O legătură gestionată astfel încât să nu transforme detașarea în statuar. Linistea palatului într-un cavou al puterii.

Arhitectura-personaj

Parcă niciodată arhitectura dintr-un film al regizorului nu a reușit să vorbească atât de mult în numele personajului. Nu mai este un fundal. Nici un loc al vrăjirii spectatorului. Este mai degrabă un alter ego material al protagonistului. Dacă în La Grande Bellezza vedea Roma care îi tot apărea lui Jep Gambardella în cale pentru a-i aminti că nu și-a împlinit existenţa, menirea – de scriitor – venind timpul să se reapuce de scris literatură, în La Grazia asiști la ultimele zvâcniri de căutare a misterului uman, reprezentat de universul întortocheat al celor ce așteaptă graţierea. Misterul pe care fostul jurist ajuns președinte vrea să îl deslege meticulos.

Roma nu se mai defășoară spectaculos. Nu ca spaţiu exterior, deoarece nu mai are ce oglindi în Mariano. Personajul central se comportă de parcă nu mai are ce să-i dea lumii după moartea soţiei sale, Aurora. De amintirea ei se leagă singurele cadre în care mai poţi revedea legătura protagonistului cu orașul istoric.

Descoperi o puternică legătură a personajului-sfinx cu arhitectura. O legătură eficient explorată pentru a te lega afectiv de personaj. Atunci când Mariano stă pe terasa palatului, la apus, unde fumează în secret, dincolo de vigilenţa unei fiice grijulii devenite consilier.

Pe acoperisul palatului se tot gândeste la Aurora. Şi rememorează întrebări. Mai ales una care îl tot macină de ani de zile. Este fostul lui coleg de liceu amantul pe care Aurora îl avusese în urmă cu patru decenii?

Marea frumuseţe de la finalul petrecerii

Image: © Andrea Pirrello/Independenta Film (press kit)

Președintele cu dileme, De Santis, pare un Jep Gambardella la finalul petrecerii. Ce fusese cândva strălucirea petrecerii devine licăr melancolic. Iar spaţiul reprezentat de un orizont mediteraneean ca ultima staţie a senectuţii este înlocuit cu unul mai degrabă desprins din clarobscurul lui Caravaggio. Roma lui De Santis a devenit una a interioarelor. Nu mai puţin frumoasă, doar mai tăcută.

Revezi aceeași plimbare a personajului central pe coridoarele ce nu par să se mai termine, în timp ce priveste la spectacolul vieţii asemenea unui înţelept ce le-a cunoscut pe toate. De Santis pare un rege părăsit. De neconsolat. Şi totuși conștientizarea singurătăţii ca ultimă staţie nu devine disperare.

Replici misterioase

Asemenea personajelor lui Sorrentino interpretate de Toni Servillo, Mariano De Santis este doldora de replici spirituale. Ba chiar mai plin de umor decât precedentele. Regăsești acel talent al lui Sorrentino de a lăsa replicile suspendate între sinceritatea incomodă și un mister dublat de tact. Între dezvăluirile cu scop de lămurire și estompare enigmatică sau evaziv derutant. Însă De Santis pare un maestru al echilibrului între a spune și a masca. Între confesiunea liniștitoare și sugestiile care să se pulverizeze în multiple interpretări în mintea spectaorilor.

Până la urmă, Sorrentino își lasă personajele să spună tăcând și plimbându-se printre monumentele ce nu permit monumentalismul de cavou tocmai printr-un ludic poetic oferit de Sorrentino. Pare să fi învăţat lecţia de la Fellini când expune orașe istorice fără a le transforma în muzee. Folsește și în acest film umorul cu unele accente burlești. Poate ceva mai potolite.

Personajele secundare

Însufleţirea lumii și a încăperilor populate de un om care își vede existenţa din ce în ce mai depopulată cade pe umerii unor personaje secundare. De la guraliva și spumoasa bună prietenă specialistă în arta contemporană, devenita confidenta și păstrătoarea secretelor fostei lui soţii, până la primarul care preferă opiniile soţiei sale sau la mâna dreaptă a președintelui, omul bun la toate care îl învaţă cum să folosească niște căști de ultimă generaţie, aceste personaje reușeșc să-l apropie pe Mariano de viaţa muritorilor de dincolo de zidurile Palatului.

Spre deosebire de alte personaje interpretate de Toni Servillo într-un film de Sorrentino, cel din La Grazia pare cel mai pământean. Când renunţă la postura detașată, de înţelept cu aura de Sfinx, Mariono este omul obișnuit, soţul rămas fără niște răspunsuri după moartea soţiei, partenerul ce nu poate depăși un doliu, bărbatul care a învăţat vulnerabilitatea pierderii, tatăl ce nu își mai poate înţelege copiii.

Muzica neașteptată

Noutatea legată de acest rol este refugiul muzical. La patru ace, dintr-un trecut al omului politic atent la etichetă, De Santis are o slăbiciune pentru muzica rapperului Gue (cunoscut și sub numele de Gue Pequeno). ÎI recită chiar și versurile picant-subversive, inclusiv cele privind plăceri ilegale. Versuri ce trimit la evadări din cotidian pe care le-ar fi condamnat dacă ar fi fost judecător, iar rapperul preferat în boxa acuzaţilor. Nu este singurul element contemporan strecurat în spaţii vechi de sute de ani.

Când folosește muzica rap sau un tehno douămiist actualizat (la începutul filmului), ce amintește de primele beaturi ale hitului Sandstorm al celebrului DJ Darude, dar și elementele unui spectacol de dans contemporan – folosit adesea pentru accesarea stărilor și durerilor ce nu pot fi rostite prin cuvinte – Paolo Sorrentino evită anacronismul. Printr-o anumită lumină, dintr-un moment al zilei când personajul său ascultă rap în acele încăperi maiestuoase cu statui și gărzi nemișcate, regizorului creează o simbioză. Corespondenţe emoţionale între protagonist și muzică.

Trecut și actualitate

Prin introducerea unor elemente ce ţin de timpul nostru în timpul lui Mariano De Santis, Paolo Sorrentino te face să mai vezi niște mesaje în spatele celor legate de rezolvarea dilemelor morale ale graţierii. Dincolo de opoziţia control raţional-lejeritate emoţională, mai este una. Între prezent și moștenirea trecutului. Dar nu este opoziţia celui ce nu se poate adapta. Ci a unui veteran al cinematografiei perfect conștient de noile trenduri. Trenduri ce trec dincolo de muzică, de artă, modelând percepţii colective.

Unul dintre mesajele de sub cele evidente, legate de subiectul filmului amintește de încercarea regizorilor italieni de a se reinventa prin revizitatea împrospatată a moștenirii culturale imense. O moștenire legată de frumuseţea în formă clasică, vizuală. Cu monumente ce sfidează senzual rigiditatea marmurei, statui, picturi, palate, eleganţă devenită etalon.

Alături de mulţi cineaști italieni sau din orice altă cultură asociată cu frumuseţea vizuală figurativă, clasică, Paolo Sorrentino pare să se întrebe cum să inoveze fără a renega până la sacrilegiu o întreagă moștenire culturală. Sau măcar cum să facă schimbări astfel încât să rămână la amprenta sa. Există continuitate și în schimbare? Sunt întrebări care îţi vin în minte și când îi urmărești personajul. Modul în care intră în rolul de președinte.

Un alt model

Mariano De Santis pare să aparţină trecutului politicii. Cumpănește exact când alţii ar alege scurtăturile. Își asumă riscul de a părea aerian, incapabil de a rezona afectiv cu victimele unei vieţi grele, ce îi cer graţierea, deși cunoștintele juridice îl ghidează tocmai prin labirintul uman, cu toate contradicţiile sale. Folosește raţiunea pentru a nu lăsa bunele intenţii să cadă în impulsivitate. În pătimașele rezonanţe afective devenite concluzii pripite ce pot distruge existenţe.

Sorrentino l-a creat pe Mariano De Santis ca pe un omagiu adus politicii civilizate. Omului ce se gândește la binele cetăţii, preferand mai degrabă discreţia. Mariano este tot ce pare azi depășit. Nu face giumbușlucuri adunate în capital de imagine, pentru a se face plăcut de mase. Preferă consistenţa propriei minţii. De aceea evită orice gest demonstrativ, băile de mulţime.

Puterea nu pare să-i fi fost scop, ci mai degrabă o consecinţă firească a vastei sale experienţe în slujba Cetăţii, un vârf al preocupării pentru ordinea ca bine, ca dreptate comună. Ceea ce nu-l face neapărat un înfumurat. Un titan ce se uită zeflemitor la cei ce nu au ajuns la același nivel de profunzime. Dimpotrivă, Mariano devine cât se poate de conștient de propriile limite. Mai ales în lunile ce preced terminarea mandatului de președinte. Prin urmare, este retragerea personajului din viaţa politica odată cu incheierea mandatului, un simbol al sfârșitului unei ere? În locul unui răspuns tezist, exprimat cu emfază, Sorrentino oferă unul dintre cele mai tandre interviuri ale unui personaj-președinte. Iar Toni Servillo îl face antologic.

Tandreţe târzie

Scena interviului îţi va rămâne un etalon al modului în care un președinte se poate arăta uman fără excese de popularitate devenite spectacol penibil, de porţionat în în filmulete scurte viralizate calculat de către echipele ce vor să ţintească diferitele categorii de public de parcă ar marketa un nou produs.

Poţi vedea trailerul aici.