Queer – Langoare vizuala

Prin Queer, Luca Guadagnino își duce marea promisiune – aceea de a te prinde într-o vrajă a seducției – la un alt nivel. Nu numai că îți oferă frumusețe vizuală în stil italian, ci reușește să te extragă atât de voluptuos din realitate, încât pune orice ține de lumea din afara dorinței, a tânjirii erotice, între paranteze, reușind să ducă totuși relația de un erotism frust, reprezentat explicit, la un stadiu ce transcede carnalul.

Tocmai prin această punere între paranteze a tot ce nu ține de flama propriilor dorințe respectă visul beatnicilor din rândul cărora făcea parte William Burroughs: acela de a crea o lume paralelă, în care singurele reguli sunt abandonul în simțuri, hoinăreala între plăceri și respingerea oricărei reguli mundane.

Zeul boemilor, Burroughs, al cărui alter ego este Lee, personajul central – un american hedonist mutat în Mexicul anilor ’50, unde își putea asuma nestingherit, în spațiul public, viciile – interpretat uimitor de autentic de către un Daniel Craig implicat cu seriozitatea celui ce pare a lucra la rolul vieții sale, a fost considerat eliberatorul multor tineri, prin stilul de viață și o scriitură de-o totală dezinhibare. Scrierile generaţiei sale au stimulat acel strigăt al libertății supreme pe fundalul unei societăți americane ce unea conformismul cu iluzia prosperității prin consum, în deceniul refacerii economiei după crizele provocate de al Doilea Război Mondial.

Transpunerea febrilităţii erotice

Scriitura celor din generația Beat, dar mai ales a lui Burroughs, a fost degetul din mijloc arătat cu o insolenţă dezinhibată fără precedent și (uneori) cu cinism tuturor celor ce vindeau iluzia unei societății așezate. Pentru cei din generația Beat viața era un flux al prezentului fără planuri, o plutire în plăceri, o nestatornicie fără destinație, dar dublată de profunzimea unei filosofii de viață, de un manifest al libertății individuale.

Luca Guadagnino a păstrat acest spirit. Doar că a înlocuit cinismul, pesimismul, mahmureala dimineților care dor insuportabil din viața personajului Lee, așa cum apare în romanul Queer, cu senzualitatea febrilă. Plutirea în prezentul hedonist capătă ritmul langorii. Al febrilităţii erotice.

Vizual molcom seducător

În locul unui film despre autmosfera murdară din lumea dependenților ai un poem incandescent nocturn, ce transformă ecranul într-o vrajă. Luca Guadagnino a inventat un Burroughs care te farmecă. I-a dat obrazniciei o notă sentimentală cu accente de umor sporit halucinant de plantele dubioase încercate în călătoria din junglă a personajelor.

Langoarea incandescentă și urmarea oarbă a dorinței acaparează lumea personajelor. Iar Guadagnino este un maestru al transpunerii dorinței astfel încât să îți ofere un film ce mizează în primul rând pe atmosferă, încât să îți fie greu să ieși din aceasta atmosferă ca de vis indusă de ritm. Vraja nu rămâne în sala de cinema. Nu se risipește. Queer ta va însoți ca nostalgia unei aventuri intens rememorate.

Răsfăţ vizual

Image: Transilvania Film

Sub pretextul unei ultime mari iubiri la care are dreptul Lee, descoperi o meditație ademenitoare vizual asupra dorinței și a prefacerii ei în nevoia intimității ce trece dincolo de pasagere incursiuni carnale. De fapt, ademenirea stabilește ritmul filmului. Nu mai contează firul narativ. Totul devine căutare a întâlnirilor. O anticipație erotică dictează existența. Nestingherită de vreo altă chemare a realității.

Când transpune stimularea lui Lee, cu a sa obsesie pentru un tânăr cu aer de efeb îmbrăcat cu stil, calculat, cu gesturi de manechin și mister inaccesibil de star ce își cunoaște potenţialul irezistibil, regizorul mută arhitectura filmului în febrilitatea mintii. Realitatea este absorbită de solicitanta dorință erotica a personajului. Astfel, Guadagnino folosește abil tânjirea acestuia într-o defilare de scene prin care să ofere un răsfăț vizual imersiv și totodată aflat sub arbitrarul ambiguității, a a imponderabilităţii senzuale prin suspendarea continuității narative.

Deși este cel inconsistent film din punct de vedere narativ din cariera lui Guadagnino, Queer poate fi considerat cel mai frumos. Cel mai acaparant în relația cu spectatorul. Poate fi cel mai bine întipărit în memorie datorită stărilor transpuse.

Decandent-poetic

Image: Transilvania Film

Flirtând versatil și derutant cu stimularea voyeuristică, deși evită la mustață tocmai acest voyeurism în ciuda scenelor explicite, Guadagnino duce hedonismul vizual mai întâi spre abisul decadent. Apoi spre un plan spiritual, trecând, asemenea lui Burroughs, prin halucinantul cu tentă psihedelică (scena siluetelor nude înconjurate de abundența vegetală în timpul transei oferite de o plantă secretă devine una dintre cele mai poetic-insolite captări ale atracției pe marele ecran, demnă de un spectacol de dans contemporan).

Magia lui Guadagnino

Image: Transilvania Film

Queer este genul de film care te invită să-i accepți pariul. Acela de a-ţi reprezenta ispititor imposibilitatea de a exista în absenţa dorintei. Odată acceptat pariul, accepți de fapt magia filmului.

Ori de câte ori și-a ales elementele prin care să exploreze relația dintre vizualul cinematografic, mecanismul seducției și al reprezentării dorinţei, Luca Guadagnino a manifestat pricepere de ceasornicar. Sub impresia spontaneității, a lipsei direcţiei, a minimalismului și a plutirii de la o zi la alta a personajelor, pare de fapt cel mai calculat film al regizorului.

Trei mari aspecte se întâlnesc perfect. Interpretarea actorilor, decorurile și nonconformismul în raport cu estetica reprezentărilor unui oraș din anii ’50 (filmul păstrează aerul vintage, desprins parcă din filmele noir din anii ’50 ce imitau compozițiile urbane ale lui Hopper, și mai ales muzica).

Muzica

În multe scene, elementele urbane, interioarele și muzica nu se sincronizează. Dimpotrivă, farmecul vizual al filmului este dat de stranietate. Iar stranietatea se sprijină pe anacronism. Decoruri și cladiri din anii ’50 cu fundal industrial contemporan, elemente Art Deco și Bauhaus adaptate la stilul colonial din spațiul hispanoamerican, neoane de film (neo)noir, minimalism de arhitectură obținută în studio, prin butaforie, și hituri ce aveau să apară în deceniile următoare.

Anacronismul este cel mai usor de detectat și apreciat la nivelul coloanei sonore. Asemenea altui regizor ce abordează seducător subiecte queer, Xavier Dolan, Guadagnino știe când să introducă o melodie, astfel încât să elibereze și endorfine, să împrospăteze gama afectivă asociată unei piese deja hit, ascultată de mii de ori, încât nu te aștepţi să te mai surprindă afectiv. Sigur nu vei mai asculta cu aceleași scenarii în minte hitul Come As You Are de la Nirvana (cu mesaj de acceptare deloc tezist), în timp ce personajul irezistibil, înzestrat cu mimica demnă de un mister impenetrabil, Eugene, interpretat de actorul Drew Starkey defilează în jocul ademenire-inabordabil pentru privirea lui Lee.

Butaforia cu efect scontat

Introducerea unei piese a trupei Nirvana în universul unor personaje din anii ’50 nu e ca nuca-n perete. Asemenea elementelor de arhitectură din epoci diferite, melodiile au fost alese nu pentru a te ancora în realitatea unei epoci. Rolul lor este de a susține efectul vizual ademenitor. Plutirea în dorinţa ce se înstăpânește peste realitatea din mintea lui Lee.

De fapt, ancorarea în realitatea exterioară obsesiei lui Lee pentru Eugene este sabotată. Acţiunea se petrece mai degrabă într-un Ciudad de Mexico butaforic, recreat fals, încât ar putea fi orice alt oraș însorit.

Povestea pare ieșită din spațiul convenţional, recognoscibil. Este un spațiu refăcut pentru a da de înțeles că reprezentarea imperfectă, imprecisă, artificială, a unui oraș mexican, este asumată. Regizorul topește reperele spațio-temporale pentru a exprima și mai bine expansiunea dorinței. Că nimic nu mai contează decât ceea se simt personajele. Iar ele trăiesc de parcă reperele exterioare intimităţii lor ar fi accidentale.

Decorul cu trimiteri la regizorii-cult

Decorul devine un alt personaj. Unul capabil să întreţină răbdator sincronizarea perfectă între timpul personal, al dorinţei lui Lee, dozarea luminilor insinuante din cadrele nocturne cu tentă oniric-languroasă, abandonul în propriile fantezii și melancolia de la graniţa dintre o realitate interiorizată și prezentul exterior de care Lee nu mai ţine cont.

La fel de importantă în viziunea lui Guadagnino este relaţia dintre arhitectura folosită, decorurile interioare și alternanţa noapte-zi. Folosește impecabil ritmul acestei alternanţe pentru a reda stranietatea. Modul în care dorinţa acaparează, extrage personajul central (Lee) din lumea exterioară. În loc să elucideze ce se întâmplă în mintea personajelor, Guadagnino folosește oscilaţia noapte-zi din rătăcirile lui Lee pentru a-ţi da cheia minţii lui, însă nu îţi permite și deschiderea totală a ușii.

Scenele din timpul zilei sunt plasate într-o arhitectură calculată. Stilizată până la geometrizare. Totuși, este filmată astfel încât să nu creeze un contrast între ordinea stilizată și dezordinea febrilă provocată de obsesia din mintea lui Lee pentru enigmaticul Eugene. În schimb, cadrele nocturne devin o aruncare halucinantă în mintea lui Lee. Una dintre aceste scene halucinante și minimalismul decorurilor interioare te fac să te întrebi daca nu cumva Guadagnino aruncă un ochi avizat către stranietatea oniric-suprarealistă a la Davis Lynch și către estetica lui Fassbinder, cu ale sale decoruri simplificate premeditat, cu sens, tocmai pentru a lăsa dorinţele și neliniștirile personajelor să se manifeste generos, fără opreliști.

Poţi vedea trailerul aici.