image: https://badunicorn.ro/film/perfect-days
Perfect Days – Un erou discret
În Perfect Days vei descoperi unul dintre cele mai iubite personaje apărute în filmele ultimilor ani. Locuiește în Japonia, în capitala Tokio, și îţi dă impresia că alături de el trăiești într-o lume ce îţi inspiră o infinită capacitate de tandreţe, delicateţe, devotament și respect faţă de orice fiinţă.
Un mesaj umanist
Hirayama este omul care salvează lumea fără a deţine puteri supranaturale. Care face din orice zi un spectacol, fără a avea el însuși un parcurs existenţial spectaculos, și care nu încetează să fie conștient de tot ce este în jur, să observe toată frumuseţea din cotloanele discrete ale unui oraș mult prea grăbit și aglomerat, tocmai când acest oraș îi dă impresia că este el este invizibil, la baza piramidei, niciodată cuceritor. Nu întâmplător actorul Koji Yakusho, care îl interpretează cu atâta naturaleţe convingătoare pe Hirayama, a fost răsplătit cu premiul acordat celei mai bun actor la ediţia din 2023 a Festivalului de Film de la Cannes.
În noua sa peliculă, veteranul filmului de artă cu mesaj umanist, Wim Wenders, reușește prin subtilitate și ritm discret să transpună memorabil genul acela de mesaj profund pe care alţi regizori angajaţi politic încearcă să-l impună ostentativ și tezist, făcând rabat tocmai de la calităţile necesare artei ce îi cere spectatorului să dibuiască el însuși mesajul social, nu să-l ia de-a gata, impus precum o urgentă chemare la acţiune. Fără a ţine o predică deghizată în film despre importanţa vitală a oamenilor cu meserii prost plătite, care dacă nu si-ar sufleca mânecile, trezindu-se cu mult înaintea celorlalţi, orașul ar deveni un haos murdar, Wim Wenders îi va face pe mulţi să creadă ca o meserie considerată adesea degradantă – cum este și cea de curăţător de toalete publice – nu înseamnă neapărat degradare umană, renunţarea la demnitate.
Prestanţă în locul degradării
image: https://badunicorn.ro/film/perfect-days
Când își face sârguincios meseria, astfel încât toaletele publice din Tokio să arate impecabil, precum niște opere de artă contemporană – vei vedea cele mai futuriste modele de toalete publice și cabine în culorile unui bar chic-, Hirayama are atâta prestenţă încât l-ar eclipsa până și pe cel mai ferchezuit și carismatic manager de corporaţie japoneză, mereu scos ca din cutie. În salopeta sa, Hirayama are chipul reflexiv al unui înţelept taciturn coborat printre muritori. Este harnic, iar grija lui pentru curăţenia din toaletele publice dă scenelor solemnitate. Devotamentul personajului faţă de meseria sa îţi dă impresia că vezi mai degrabă un slujitor credincios al unui templu japonez. Poţi compara tăcerea senină, râvna și atenţia lui Hirayama cu meticulozitatea unui devotat ce îngrijește grădina unui templu.
Meseria sa l-ar fi plasat, în alte culturi, în casta celor de neatins, condamnaţi la abuzuri și la dispreţ veșnic. Dar Hirayama atrage oamenii precum un magnet. Tăcerea lui îl face un confident de încredere și extrem de agreabil. Intră ușor în vorbă cu el până și adolescenţii guralivi, îmbrăcaţi fistichiu, în stilul Harajuku, exponenţi ai unor valori opuse. Nu se face deloc simţit conflictul dintre generaţii când Hirayama interacţionează cu noul coleg și cu excentrica iubită a acestuia, deși le-ar putea fi bunic. Cei doi se atașează de el în ciuda diferenţei colosale privind modul în care se raportează la munca de zi cu zi – acolo unde Hirayama vede o meserie făcută cu dedicaţie, noii colegi văd un job temporar, neînsemnat, ce trebuie tratat cu multă superficialitate.
Autenticitatea din relaţia cu sine
image: https://badunicorn.ro/film/perfect-days
Cum poate un om precum Hirayama, care pare să fi fost croit după codul vechii Japonii (ce pune accent pe tăcerea introspectivă, sacrificiu de sine, răbdare și discreţie) să se apropie de cei mai tineri? Să devină un refugiu pentru nepoata sa neînţeleasă de mama carieristă? Şi un confident pentru colegul având aerul unui perpetuu adolescent aiurit? Un răspuns îl găsești în capacitatea sa de a rămâne el însuși.
Hirayama impresionează prin autenticitate. Nu vrea să renunţe la valorile sale și totuși păstrarea lor nu-l transformă într-un om izolat. Dimpotrivă, tocmai acest atașament faţă de niște valori universal umane îl face să vorbească (și atunci când tace) folosind alfabetul afecţiunii necondiţionate și al securizării emoţionale.
Toţi se simt în largul său alături de el, în dubiţa ce străbate orașul pentru a-l face mai curat. Pasionaţii de muzică veche se vor simţi mângâiaţi de muzica preferată a lui Hirayama. Dubiţa lui, ce pare o prelungire a propriei persoane, este o bulă de nostalgie. Hiturile rock ale anilor ’60, ‘70 și ’80 se succed pe măsură ce vezi cum o metropolă futuristă ţi se derulează de la geamul mașinii. Te simţi tu însuţi un pasager prin Tokio alături de Hirayama. Pare să-i dea metropolei propriul său timp nostalgic, în timp ce ascultă vocea lui Lou Reed interpretând Perfect Day (una dintre melodiile preferate ale lui Hirayama).
Un road trip între epoci
image: https://badunicorn.ro/film/perfect-days
Datorită atenţiei acordate ritmului urban, Perfect Days poate fi considerat un road trip atipic, al celui ce nu-și păresește rutina. Win Wenders privește prin lupă detaliile nesemnificative, pe care le transpune atentic. Folosește aceste detalii pentru a te face să te branșezi la ritmul din Tokio. Ritmul orașului îmbracă simbiotic ritmul omului simplu Hirayama. Simbioza este redată prin atenţia și precizia asociate unui documentar observaţional.
Prin ochii personajului vezi un Tokio ultramodern cu oaze de liniște atemporale. Care freamătă hiperactiv, dar care știe să și tacă adânc și prelungit. Un Tokio ce pare cu secole înaintea prezentului nostru, greu de prins din urmă. Totodată, rămâne un Tokio ocrotitor pentru nostalgici. La poalele vreunui zgârie-nor se refugiază câte un anticariat atât de drag personajului. Cititorii își vor lua notiţe când Hirayama discută cu simpatica librareasă. Vor trece pe listă volumul Unsprezece, scris de Patricia Highsmith. De asemenea, se vor întreba cine a fost Aya Koda, născută la finalul epocii Meiji.
Rutina lui Hirayama din ultimele ore le este familiară multor cititori. La finalul zilei, personajul le seamănă. Şi el se refugiază sub lumina lămpii pentru lectură, ce seamănă cu sculptura delicată a unui artist japonez modern, ce a stilizat abstract imaginea unui cocor.
Sufletul japonez
Cei pasionaţi de literatura japoneză contemporană așteaptau mai degrabă acel minimalism care anunţă revelaţia extraordinarului, a stranietăţii alegorice camuflate în cotidian, exact ca-ntr-un roman sau volum de proze scurte scrise de Haruki Murakami. Într-adevăr, Wim Wenders nici nu-ţi lasă impresia că vezi un film regizat de un occidental. Perfect Days impresionează nu numai prin pariul făcut cu spectatorul invadat de imagini ostentative care poate rezista în faţa unui film lent și fără explozii ale spectaculosului ivit din ecrane multimple, care ne acaparează atenţia zi de zi. Filmul este apreciat și datorită confirmării unei cunoașteri și înţelegeri a celuilalt din altă cultură.
Wim Wenders pare să fi intrat el însuși în pielea unui japonez când a regizat filmul. Totuși, acel ceva straniu pitit în aparenţa monotoniei unui personaj introvertit nu ia calea unui scenariu inspirat de prozele autorilor japonezi contemporani.
Ceea ce îţi dă tocmai acea impresie că vezi un film deosebit este rezistenţa în faţa tentaţiei de apropiere a realităţii de suprarealismul cu tenta absurdă, sesizabilă în multe filme japoneze sau coreene. Renunţând la acea explozie de stranietate, de perplexitate, regizorul se poate concentra asupra miracolului ascuns în relaţiile interumane. Niște relaţii care stau mai degrabă sub semnul unei rutine împărtășite – Hirayama se apropie de proprietarii unui restaurant sau de vecinii pe care îi întâlnește la baia publică tradiţională prin continuarea unui ceremonial al frecventării în care privirile confirmă reîntoarcerea ciclică la un spaţiu familiar, unde mereu așteapta cineva cunoscut, chiar și atunci când acea familiaritate presupune mai degrabă o înţelegere prin tăceri politicoase. Este vorba despre acea politeţe ce îl confirmă pe celălalt ca fiind la fel de important. Demn de luat în seamă și consolat fără pic de intruziune.
Codul unui spaţiu securizant
Perfect Days este și o reverenţă făcută unor anumite coduri menite să creeze o lume. Un anumit spaţiu securizant, în care străinii se pot înţelege și fără a se simţi dezgoliţi intruziv. Cel mai bun exemplu este dat în scenele în care Hirayama ajunge să-și consoleze un rival. Dialogul despre o dramă personală ia o formă ludică, de regenerare prin solidaritate.
Când rutina este de fapt un ceremonial personal
image: https://badunicorn.ro/film/perfect-days
Urmărind interacţiunile lui Hirayama, îţi dai seama, încă o dată, că Japonia pare o altă planetă. Nu inovaţiile tehnice în care până și cea mai banală interacţiune cu toaletele publice devine o vizită într-o lume SF îţi dau aceasta impresie. Ceea ce face din Japonia o curiozitate este acel gen de atașament faţă de vechile valori capabil de a coexista uimitor cu îmbrăţișarea accelerată a inovaţiei din afara spaţiului nipon.
Japonia lui Hirayama trăiește privind spre viitorul inovator. Totodată a respectat certitudini vechi de mii de ani. Una dintre acestea este legată de importanţa detaliilor mărunte în continuitatea securizantă. Repetarea, zi de zi, a detaliilor mărunte are ceva din ciclicitatea cu sens din spiritualitatea orientală. Hirayama din zilele noastre a păstrat repectul japonezului arhaic pentru ceremonial. Hărnicia are ceva din ceremonialul celor ce nu fac nimic fără sens. Nici măcar cele mai banale acţiuni. Repune zi de zi ordinea în lume prin munca sa aparent măruntă. Evită astfel alienarea și disperarea celui ce viaţa nu îi mai poate primite nimic surprinzător, dar îl bucură prin spectacolul micilor detalii din metafizica unui cotidian subestimat în ale culturi.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să citești și despre cartea intitulată Kanashibari.
