Femeia care si-a pierdut barbatul – Povestirile unui persan admirat la Paris
Ţara covoarelor precum niște grădini, unde poezia este la rang de religie și unde se află unele dintre cele mai frumoase orașe istorice, Iranul a devenit cunoscut, în ultimii ani, mai ales datorită rezistenţei femeilor sale curajoase împotriva dictaturii și cineaștilor premiaţi la Cannes, deveniţi la rândul lor o parte a rezistenţei. Sub vălul impus prin forţa terorii se află o mare sete de libertate și de frumos. O altă mare comoară a Iranului este literatura sa modernă și contemporană. De modernizarea literaturii se leagă și prozele lui Sadegh Hedayat, inclusiv cele din volumul Femeia care și-a pierdut bărbatul.
Cunoscut mai ales datorită romanului avangardist Bufniţa oarbă, apreciat de crema intelectualităţii pariziene interbelice – de altfel mormantul i se învecinează în celebrul Pere Lachaise cu al marilor scriitori francezi -, Sadegh Hedayat este considerat părintele prozei moderne iraniene. I se atribuie chiar introducerea prozei scurte moderne în literatura ţării sale.
Influenţele marii literaturi
Povestirile din Femeia care și-a pierdut bărbatul reflectă o minte sofisticată, capabilă să înţeleagă două lumi culturale și mai multe epoci. Bine ancorat în spiritul poetic al ţării sale natale, Hedayat era conștient de schimbările din estetica literaturii occidentale. De curentele revoluţionare din arta secolului XX. Nu întâmplător cititorii de proză scurtă vor detecta în cele zece proze din acest volum influenţe din misterul tenebros al lui Poe sau din fantasticul cu fantome al lui Theophile Gautier, dar și din prozele scurte ale unor clasici precum Maupassant sau Cehov. Una dintre povestiri (Măștile) amintește chiar de frumoșii damnaţi ai lui Fitzgerald.
Firul care unește cele zece povestiri este legat de iubirea neîmplinită. Personajele lui Hedayat sunt îndrăgostiţi nefericiţi. Unii își văd iubirea distrusă de gelozie, de teama de a-și pierde libertatea, de golul interior pe care și-l tot umplu cu așteptări sumbre de la viitor. Alţii se hrănesc bizar cu superstiţii și legende vechi de mii de ani, expuse coșmăresc de parcă s-ar fi inspirat din Poe.
Între două culturi
Personajele lui Hedayat reflectă pendularea acestuia între Iranul natal și Parisul interbelic. Hedayat a fost admirat de marii scriitori asociaţi avangardei pariziene. Nu era doar o apariţie exotică, un persan din alt secol rătăcit prin Paris. Lui Hedayat i se recunoscuse talentul. Parisul era prezent și în lumea povestirilor sale.
Citind una dintre povestiri – Oglinda spartă – ai impresia că te afli într-o sală de cinema interbelic, unde rulează un film mut înduioșător, despre o iubire cu final trist. O altă povestire – Manechinul din spatele perdelei – poate fi considerată o viziune asupra viitorului. Prin obsesia personajului său pentru un manechin ce pare o prezenţă feminină din porţelan, Hedayat anticipase metaforic însingurarea din zilele noastre. Atât de bine pare să fi înţeles alfabetul afectiv occidental, dar și ameninţarea alienării din marile orașe.
Hedayat nu s-a rezumat la a transpune stilul occidental în lumea persană de care aparţinea. Întâlnirea dintre mai multe culturi se realizează cu multă fineţe erudită în prozele sale. Scriitorul își dezvăluie capacitatea de a pătrunde esenţele mai multor culturi și de a găsi corespondenţe între ele. Cel mai bun exemplu poate fi povestirea Camera obscură. Dorinţa personajului central de a se retrage din lume, transformându-și casa într-un refugiu decorat încât să pară atemporal, conţine trimiteri la psihanaliză, la ideile budiste despre efemerul uman, ecourile misticilor adepti ai sufismului, ce resping deșertăciunea lumii, o replică austeră la excentricitatea din lumea personajelor lui Huysmans.
Strania frumuseţe a melancoliei
Toate povestirile lui Hedayat au acel aer melancolic, indiferent de locul în care sunt plasate. Străzile Parisului, cartierul plăcerilor din Le Havre, cu străduţele animate ce duc spre port, vilele înconjurate de livezi din satele pitorești aflate lângă Teheran, Shiraz sau Isfahan, arterele cu vechi ceainării din cartierele negustorilor din orașele persane par învăluite de o tristeţe sfâșietoare, un ecou la singuratăţii.
Lumea acestor personaje este descrisă vizual-poetic. Îţi dă impresia că este imortalizată de un fotograf capabil de a surprinde un sfârșit de lume ameninţată de ruinare sau al unei istorii personale marcate de neîmpliniri sau deziluzii, de parcă nu le mai rămâne personajelor decât atmosfera unei zile ceţoase de la final de noiembrie. Totuși, aceste proze despre vieţi frânte conţin frumuseţea pe care o asocieze de obicei cinematografiei lente din ţările asiatice, unde detaliile se succed răbdător pentru a te face să simţi poezia unei grădini, a unei case vechi, a unui oraș între forfota neîncetată și oaze de solitudine. Această frumuseţe a melancoliei te va face să afirmi că ai descoperit o comoară ascunsă printre operele marilor scriitori interbelici mult mai promovaţi. Persanul ce și-a impresionat contemporanii parizieni merită redescoperit.
Poţi comanda volumul de pe site-ul Editurii Tracus Arte.
The invit să citești și despre un film redescoperit, considerat o capodoperă – Chess of the Wind – aici.
