Culorile timpului (La venue de l’avenir) – Intre prezent si epoca Impresionismului

Culorile timpului (La venue de l’avenir/Colours of Time) este un film reconfortant precum un desert după un an complicat reflectat și în filmele din circuitul festivalier, axate pe demascarea problemelor sociale, alienării și crizelor de tot felul.

Te binedispune prin spectacolul culorilor și elementele unui film despre Parisul Belle Epoque, văzut prin ochii femeilor emancipate, și prin secretele unei case vechi redescoperite, ce unește personaje din secole diferite. La fel de importantă este alegerea inspirată a unor actori ce intră în pielea unor personaje având personalităţi contrastante și reprezentând generaţii și medii sociale diferite, dar unite prin înrudirea cu o femeie misterioasă ce deţinuse casa râvnită de cei ce vor să dezvolte un complex comercial pe terenurile ce o înconjoară.

Parisul secolului al XIX-lea

image: Independenta Film (press kit)

Totuși, în ciuda unui ton optimism și unei succesiuni de imagini picturale care să te îndepărteze de prezent pentru a te trimite într-un trecut generos cu artele vizuale și dătător de nostalgii, filmul nu este un omagiu siropos. Regizorul Cedric Klaspich a reușit să evite clișeele printr-o suprapunere ludică a trecutului peste prezent, astfel încât să înlocuiască tentaţia omagiului statuar cu impresia continuităţii asociate mesajului transmis de arta din trecut unui prezent care le datorează multiplele (r)evoluţii unor vizionari ce s-au intersectat în Parisul secolului al XIX-lea.

Orașele Impresionismului

image: Independenta Film (press kit)

Dedicat celor pasionaţi de istoria artei franceze în momentul în care modernizarea picturii prin viziunea impresioniștilor întâlnea primele experimente ce aveau să nască arta fotografică, filmul lui Cedric Klaspich confirmă încă o dată talentul regizorilor din spaţiul francofon de a face un film de public fără a face rabat de la calitate și de a deghiza niște subiecte grele precum salvarea patrimoniului, durerea transgeneraţională, sacrificiile artiștilor și concesiile adesea cerute femeilor în mediul artistic de acum două sute de ani în lejeritatea ludică plină de șarmul tipic parizian.

În ciuda unor drame întâlnite la tor pasul, personajele, mai ales cele feminine, par să plutească într-un Paris aflat într-una dintre cele mai ofertante epoci din punct de vedere artistic, pe care avea să se sprijine o parte din mitul lui, făcând, în drumul lor spre atelierele din Montmartre, o escală în faimosul port L’Havre, unde avea să se nască Impresionismul prin celebrul răsărit pictat de Monet.

Călătoria emancipării

image: Emmanuelle-Jacobson-Roques/STUDIOCANAL/Independenta Film (press kit)

La două decenii de la pictarea acestui răsărit, Adele ajunge în L’Havre pentru a se îmbarca pentru marea călătorie a transformării ei dintr-o tânără ezitantă într-o femeie sigură pe ea. Adele se îmbarcă spre Paris chiar din portul pictat de Monet. Își părăsește satul natal din Normandia pentru a-și căuta mama. O mamă al cărei trecut este legat de nașterea faimosului tablou, înainte de a deveni, din model venerat de pictorii vremii, o curtezană frecventată de parizienii din înalta societate.

În drumul spre Paris, timida Adele se împrietenește cu tinerii Anatole și Lucien. Anatole (Paul Kircher) visa la cariera de pictor inovator. Lucien (Vassili Schneider) avea să devină un celebru fotograf. Un pionier al unei nou arte a imaginii. La fel ca Adele, cei doi au plecat din portul normand pentru a cunoaște Parisul. Adele își caută mama, ei gloria. Când se trezește rătăcind pe străzile unui Paris prea deșănţat pentru reperele ei morale, Adele ajunge să fie găzduită de cei doi. Se naște o prietenie și, cu unul dintre ei, o poveste de iubire trecătoare, dar suficientă pentru a o transforma pe Adele într-o tânără emancipată, mult mai curajoasă, pregătită să își ia viaţa în propriile mâini, devenind și mai deschisă la minte.

Urmașii lui Adele

image: Independenta Film (press kit)

Povestea lui Adele se derulează în paralel cu poveștile unor personaje din prezent. Ele sunt chemate pentru a decide vinderea casei, dar și a marii grădini ce o înconjoară.  Aceste personaje din prezent dau sarea și piperul filmului datorită actorilor ce le interpretează cu expresivitate și puţină parodie legată de tipologiile actuale pe care le reprezintă. De fapt, personajele au fost alese pentru a reflecta o Franţă și un prezent precum un mozaic nu doar de culturi, ci de mentalităţi și generaţii.

Abraham Wapler îl interpreteaza pe Seb, un tânăr creator digital, specializat în realizarea unor clipuri necesare unor influenceri pentru a câștiga și mai mulţi fani. Vincent Macaigne devine Guy, un cuceritor în rolul unui jovial apicultor ce deplânge lăcomia ce poluează. Julia Piaton este Celine, managera unei corporaţii specializate în revoluţionarea infrastructurii. Zinedine Soualem este Abdel, personajul-profesor ce permite înţelegerea trecutului.

Tabloul cu secrete

Devenit un profesor dedicat cu tot sufletul limbii franceze, vorbită de bunica îndrăgostită de un bărbat întâlnit în Algeria, Abdel îi va ajuta pe moștenitorii casei vechi să descopere paternitatea unui tablou găsit în casă. Tabloul este legat de secretele proprietarei.

Abdel, Seb, Céline și Guy ajung să cunoască astfel povestea lui Adele. Ei află că Adele le este rudă îndepărtată, ce aparuse într-un tablou preţios. La fel de importantă este povestea mamei ei, Odette (Sara Giraudeau), ce pozase provocator pentru unul dintre pionierii artei fotografice din secolul al XIX-lea.

Parisul continuităţii

Scenele în care Adele explorează Parisul alternează cu scenele în care îi este explorată viaţa de către urmașii ei. Iar succesul filmului este dat de modul în care este gestionată această alternanţă. Deși pare un subiect plin de clișee, nu ai impresia că scenariul devine previzibil.

Legătura între scene este una dinamică, reflectând ideea continuităţii. Vezi o trecere naturală de la trecut la prezent. Ce-i drept, Parisul este întruchiparea continuităţii, în ciuda unor valuri de modernizări fără precedent, de la urbanismul lui Haussmann la avangarda secolului XX și la inovaţia radicală de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Vechile clădiri și monumente s-au conservat foarte bine. De aceea îi permite regizorului să facă trecerea de la scena în care Adele se plimbă în ţinuta Belle Epoque ce întoarce toate privirile prin detaliile florale ce-i transformă pălăria într-o mică operă de artă la scena în care un tânăr aleargă într-o ţinută sport din zilele noastre, apărând în acelasi loc unde se plimbă Adele, imediat ce silueta ei iese din cadru.

Evitarea butaforiei

image: Emmanuelle-Jacobson-Roques/STUDIOCANAL/Independenta Film (press kit)

Un alt efect al trecerii naturale de la o epocă la alta este evitarea butaforiei. Deși apelează la elementele abundente Belle Epoque, nu vezi artificialul. Ţinutele sunt alese încât să respecte estetica de atunci. Totodată, personajele se mișcă natural în ele, de parcă ar fi din prezent. Accentul nu cade pe reproducerea nostalgică. Scopul este acela de a aminti de un trecut ce era de fapt începutul modernităţii. Un trecut în care artiștii simţeau că se aflau de fapt cu un pas în viitor.

Anticiparea unui viitor aflat în ideile lor devenite realitate este accentuată. De aceea este și evitată butaforia, iar personajele din trecut nu par simple manechine. Niște umerașe umane pentru hainele care să încânte ochiul.

Trecutul se apropie de prezent

image: Independenta Film (press kit)

Regizat pentru a te bucura vizual, Culorile timpului (La venue de l’avenir) nu dă impresia unei calofilii enervante, de carte poștală. Arta din trecut este cât se poate de vie în film. Chiar dacă este reprezentată de opere devenite deja embleme asociate clișeelor legate de Paris. Reproduse în atâtea suveniruri și albune de artă încât ai impresia că nu te mai pot surprinde. Totuși, regizorul le pleasează în contexte actuale încât să le arate rezistenţa în lupta cu anii. Folosește compoziţia circulară de mari dimensiuni, cu faimoșii nuferi ai lui Monet (de la Musee de l’Orangerie) încât să facă parte din prezent. Să devină fundalul poetic al unor selfies. Fără a duce în derizoriu, ci pentru accentuarea unei relaţii tandre cu privitorul zilelor noastre.

Întrebări despre artă

Încă de la începutul filmului, când surprinde vizitatori făcâdu-și selfies cu fundalul reprezentat de faimoasa compoziţie imensă cu nuferii lui Monet, îţi este clar că nu vezi încă o lamentaţie despre superficialitatea omului din zilele noastre, ci o recalibrare a relaţiei lui cu arta secolelor trecute. Dincolo de poveștile de viaţă dintre epoci, filmul este și despre eternele întrebări legate de artă. Cum reușim să ne raportăm la sensibilitatea celor din epocile trecute. Cât de reală este percepţia noastră cu privire la ce simţeau ei? La ce trăiau când vedeau ceea ce vedem noi azi când ne gândim la ei.

Această întrebare apare obsesiv ori de câte ori urmașii lui Adele privesc imaginea unei curtezane imortalizate într-una dintre fotografiile găsite în casa moștenită. Cine era femeia cu aer de seducătoare asumată și ce legătura avea cu Adele? Dar și cum intrase ea în cercurile frecventate de pictorii impresioniști? Cum de ajunsese o primă variantă a unui tablou celebru în casa lui Adele? Răspunsurile duc mai degrabă la reflecţia asupra timpului și asupra magnetismului ce îi permite artei din trecut să rămână până la urmă relevantă.

Despre artă în stil ghiduș

Culorile timpului este un film precum o lecţie despre artă în stil ghiduș. Un elogiu ludic-jovial și o dovadă a conștientizării unei moșteniri uriașe, dar expuse fără epatare. O revizitare accesibilă marelui public, dar care pune întrebări serioase. Le pune cu multă seninatate, tandreţe și optimism. Sunt întrebări ce leagă importanţa de a conserva un patrimoniu ce aminteste de zorii modernizării întregii arte, odată cu apariţia unei picturi ce avea să declanșeze revoluţia menită să elibereze omul de limitele canoanelor. Întrebările despre persistenţa artei sunt legate inteligent de altele privind memoria unei familii și a unei epoci marcate de schimbări.

Întrebarea despre păstrarea patrimoniului nu are urme de monumentalism. Este mai degrabă legată de tandreţea personajului-profesor dedicat. Ce își iubește elevii cum iubește și limba franceză. Ultima privire aruncată tandru în urma lui, în aplauzele entuziasmate ale elevilor, în ziua pensionării, face cât mii de lecţii despre datoria de păstra o cultura ce i-a dat atâtea omenirii.

Noile forme ale imortalizării clipei

Ultima zi a profesorului Abdel în liceul ce îi devenise un sanctuar este imortalizată de ruda sa descoperită recent. Nu prin fotografie, ci printr-un filmuleţ. Așadar, o nouă formă de exprimare a emoţiilor, într-un deceniu de schimbare a macazului în ceea ce priveste formele avansate de păstrare a memoriei personale, așa cum fusese deceniul în care impresioniștii ce schimbau relaţia conștiintei și a percepţiei cu efemerul simbolizat de variaţiile de lumină de la un moment la altul, de unde și topirea contururilor în nuanţe schimbătoare, se întâlneau cu pionierii fotografiei.

Între secole

Pe măsură ce descoperi conexiunile dintre schimbările prezentului nostru și inovaţiile artiștilor cunoscuţi de Adele acum aproape două secole, realizezi că povestea de epocă, dar și misterul legat de casa moștenită au fost doar o momeală. Ţi s-a oferit un spectacol tandru, simpatic, relaxat, despre mesajul ce riscă să fie reprezentat abstract. De fapt, regizorul nici nu intenţionase o reproducere a trecutului Belle Epoque prin ochii curioși ai celor din prezent, dornici de a găsi o poveste picantă în spatele fotografiei reprezentând o curtezană imortalizată în postura de flirta pe cât de irezistibil, pe atât de enigmatic, dincolo de timp. Adevăratul scop este găsirea acelui tunel în timp, care să lege diferitele epoci din istoria artei.

Asamblând iscusit elemente din epoci diferite și trasând corespondenţe, regizorul Cedric Klaspich reușește să transmită un mesaj credibil. Oricât de clișeizat ar fi Parisul și arta lui, oricât de fotografiat și instagramat, nu își pierde substanţa, nici misterele. Oricând i se pot asociat noi mesaje. Noi reflecţii. Rămâne același prin cheiurile Senei, prin cartierele boeme, librăriile, galeriile, muzeele, momumentele atât de des reprezentate, dar mereu gata să te surprindă prin ceea ce poate scoate la suprafaţă atâta vreme cât ști să găsești noi unghiuri de captare a tot ce are de oferit.

Ce poate rămâne din prezentul nostru

image: Independenta Film (press kit)

Ceea ce face acest film irezistibil în ciuda elementelor previzibile este talentul lui Cedric Klaspich este de a reda, fără patetism naţionalist, urmele asupra prezentului ale artei ce a făcut Parisul o lume în sine, un magnet pentru visătorii și revoluţionarii de pretudindeni.  Filmul te mai lasă cu niște întrebări. Cum poţi conștientiza și depista formele de artă și de captare a imaginii de azi, care vor transforma arta de mâine și relaţia noastră cu memoria? Cât de perisabile sunt milioanele de fotografii ale noastre în raport cu numărul mic al celor ce au captat precum un documentar, deceniile din viaţa părinţilor și a bunicilor noștri.

Îţi pui aceste întrebări când vezi și trecerea de la prezentul lui Seb – creatorul digital mereu în miscare în propria viaţă, de la un proiect la altul, într-un timp măsurat în reels și filmuleţe scurte cuantificate în vizualizări – la prezentul Belle Epoque al lui Adele. Ea se maturizase emoţional când apăruseră primele fotografii și când un singur portret oprea timpul în loc, prin privirea unei femei asumate, ce a înfruntat prejudecăţi, și care, prin postura și flerul unui fotograf, reușește, printr-o singură imortalizare, să concureze, la numărul de vizualizări motivate de fascinaţie, o vedetă a comunicării vizuale din zilele noastre, ce se bazează tot pe șarm pentru a persista în memoria celorlalţi.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești despre un alt film de epocă – Dragoste la foc mic – aici.

Dragoste la foc mic (La passion de Dodin Bouffant) – Festinul pictural din toamna unei mari iubiri