Bolla – O iubire interzisa din Pristina

Ajungi să descoperi Bolla nu numai dacă îţi place să cauţi niște romane memorabile, despre iubiri ce sparg tabuuri, devenind niște simboluri ale aspiraţiei la acea libertate care altora li se refuză, iar acest refuz echivalează cu o sentinţă ce sugrumă demnitatea. Romanul al cărui titlu face trimitere la mitologii balcanice ajunge pe raftul bibliotecii tale și dacă faci parte din rândul celor ce văd literatura universală ca pe un cufăr al comorilor nedescoperite încă de toţi. Iar albanezul devenit noua stea a literaturii finlandeze, Pajtim Statovci, confirmă intuiţia cititorilor pentru care spaţiile mai puţin explorate de turiști sunt pline de scriitori ce îţi schimbă perspectiva asupra unui colţ de lume.

Dramele anilor ‘90

Bolla este un roman ce îţi aduce aproape lumea albanezilor din Kosovo prin tema iubirii interzise. Personajele centrale – albanezul Arsim și Miloš, un sârb fugit de un trecut dureros  – reușesc să fenteze vigilenţa patriarhală zdrobitoare pentru a crea iluzia unei eliberări posibile doar prin graniţe ferme între propria lume și cea exterioară.

Cei doi se întâlnesc în Priștina anilor ’90, când Balcanii redeveniseră butoiul cu pulbere al Europei, de data aceasta din cauza înfruntării dintre naţionaliștii sârbi și cei ce doreau fărâmiţarea fostei Iugoslavii în ţări care să reflecte cultura popoarelor considerate minoritare în vechea Iugoslavie. Kosovo și Bosnia au devenit un loc al crimelor împotriva umanităţii. Priștina celor doi avea să rămână multă vreme un oraș al rănilor colective.

Visuri din vieţi netrăite

Arsim, care aspira la cariera de scriitor, și Miloš, ce se visa medic, ajung să se întâlnească într-o cafenea din Priștina. Arsim duce o viaţă care nu îi place, târându-și soţia și copiii spre nefericire, chiar și după ce ajunge să le ofere un trai mai bun, în Occidentul unde s-au refugiat mulţi albanezi din Kosovo pentru a fugi din calea unui nou război. Întâlnirea cu Miloš îl face să își dea seama că geografia înseamnă condamnarea la nefericire. În locul în care s-a născut, el nu poate iubi pe cine vrea. Nu se poate bucura de frenezia descoperirii primei mari iubiri.

La rândul său, Miloš ascunde un trecut în care educaţia patriarhală însemna cruzime. Prima descoperire a iubirii a devenit și un abandon. Iar abandonul s-a repetat. Aruncat într-o disperare greu de dus, Miloš a crezut că poate ieși înrolându-se ca soldat într-un nou război devenit epurarea vecinilor.

Desparţiţi de război și de teama de a înfrunta o lume în care ostilitatea însemna cruzime, Arsim și Miloš ajung să se reîntâlnească după ani în care perspectiva asupra vieţii li s-a schimbat. La fel și viaţa interioară și conștiinţa au suferit metamorfoze. Unul dintre ei va deveni de nerecunoscut, în timp ce altul va da o altă semnificaţie reîntoarcerii la un oraș devastat, asociat cu nefericirea, dezumanizarea din timpul războiului și cu negarea propriei identităţi și a dreptului la a fi ceea ce ar fi vrut să devină.

Izolarea în propria intimitate

În ciuda plasării pe fondul unui război extrem de crud, romanul nu include amănunte despre atrocităţi. Pajtim Statovci preferă să își plaseze personajele în spaţiile ce par izolate de lume. De realitatea cumplită. Paginile îi urmăresc pe cei doi iubiţi clandestini în apartamentul de student al lui Miloš. În locul unde se pot desprinde răvășitor de ura din jurul lor. De urgia unui război ce bate la ușă.

Privirile aruncate pe furiș în cafenele. Orele escapadelor. Coexistenţa secretă în micul apartament, unde Arsim lasă în urmă, chiar și pentru câteva ore, viaţa de familist nefericit. Apoi noua viaţă începută la mii de kilometri distanţă, într-o lume sigură. Toate sunt redate în carte astfel încât ai impresia că scriitorul are privirea unui fotograf al intimităţii ca evadare, al unor iubiri frânte, ce tocmai își trăiesc ultimele pâlpâiri înainte de precipitarea istoriei și de repetitiva dezlănţuire a fricii strivitoare.

Despre iubirea ca formă de libertate

Majoritatea paginilor par scenele unui film despre iubirea ca libertate. Un film în care majoritatea scenelor sunt filmate răbdător. Contrastante malancolic-senzual cu galopanta apropiere a răului. Lumea celor doi iubiţi pare decupată și apoi izolată de prezentul ostil. Chiar și atunci când devin cât se poate de conștienţi de pericolul sângeros din jur. Frumuseţea romanului tocmai din această decupare se hrănește. Pajtim Statovci merită astfel să stea alături de marii scriitori ai intimităţii emoţionale. Dozează ritmul personal și îl transpune ca formă de rezistenţă a fragilităţii împotriva barbariei.

Descoperi și niște pâlpâiri de tandreţe în paginile romanului. O tandreţe ruptă din marea tristeţe. Este acea tandreţe ce alternează cu apăsarea unei existenţe dezolante, cu pauperitatea unui oraș istoric distrus de lupte.

Doar cei nevoiţi să supravieţuiască ducând o viaţă dublă pot înţelege această întâlnire a fricii cu euforia clipelor furate pentru a fi trăite departe de ochii lumii dușmănoase. Iar Pajtim Statovci tocmai acest contrast urmărește: între frenezia alimentată de iubire și ameninţarea urii. Şi reușește să te facă și pe tine să simţi lumea celor doi protagoniști. Chiar dacă te-ai născut în vremuri mai blânde și în orașe mai ferite de conflicte.

Intervenţia legendelor

Peste intimitatea emoţională a personajelor capabile de a crea un spaţiu doar al lor se va suprapune o radiografie cât se poate de realistă a legăturilor umane influenţate de instabilitatea istorică a Balcanilor și de rănile anilor ’90 și începutul anilor 2000. Însă pentru a evita un realism apropiat de o documentare necenzurată a unor atrocităţi, scriitorul apelează la realismul magic. Integrează miturile balcanice în acest realism magic.

Introducerea legendei îi este atribuită unui personaj ce se visează scriitor. Paginile dedicate legendei despre un animal feroce sunt intercalate cu experienţele celui ieșit dintr-un război. Astfel, romanul este și o alternanţă a perspectivelor subiective. Doar că sunt prezentate mai degrabă înșelator. Ca într-o ceaţă a unor amintiri ce par din altă viaţă.

Istoria și atemporalitatea sunt reflectate de perspectivele personajelor asupra propriei existenţe și asupra moștenirii colective dintr-un loc adesea devenit martorul unor dezrădăcinări și lupte pentru cuceririi necesare unor imperii. Romanul îţi rămâne în minte și datorită priceperii lui Pajtim Statovci de a integra mitul direct în intimitatea destăinuirilor. Vietatea malefică din mit devine simbolul unei interiorităţi umane mutilate. Nevoite să se transforme pentru a supravieţui.

Empatie în locul răzbunării

Deși familia sa a cunoscut dramele colective din Balcani, Pajtim Statovci nu scrie vindicativ. Scrie mai degrabă cu privirea empatică arătată atât albanezilor, cât și sârbilor. Personajele sale vin din lumi aflate în conflict. Însă copilăria și adolescenţa par trasă la indigo. Același machism îngâmfat și impulsiv. Aceeași presiune de a se conforma regulilor scrise cu multe generaţii în urmă. Şi aceeași tentaţie de a imita comportamentul unui tată dominator ce traumatizează, deoarece forţa ascunde o fragilitate ce poate duce la ostracizare și la rușine.

Prin fundalul istoric, romanul devine o meditaţie asupra propriei capacităţi de a iubi când atrocităţile schimbă percepţia asupra celui considerat marea dragoste. Unele dintre cele mai triste și totodată revelatoare pagini din roman sunt cele despre un om reîntors pentru a se găsi pe sine schimbat în raport cu propriile amintiri. Cu schimbările produse în cel iubit.

Cât poate rămâne la fel cel iubit? Sau cât pot rezista venerarea și așteptările celui ce l-a iubit? Este posibilă reîntoarcerea ca formă de recuperare a unui trecut furat? A unei sincerităţi faţă de sine ascunse de paravanul unui prezent ce nu-i aparţine niciodată celui nevoit să se falsifice? Sunt câteva întrebări pe care Pajtim Statovci le transformă în pagini de-o frumuseţe răvășitoare. De parcă doar în pierdere este scris dreptul la persistenţa în timp a paradisului pierdut reprezentat de celălalt.

Poţi găsi cartea pe site-ul Editurii Vellant, pe Libris, Cărturești.