The Chronology of Water – Memorie, scris, eliberare

The Chronology of Water este un film care te apropie mai degrabă aluziv-poetic de ceea ce te sfâșie. De acea neputinţă de a opri răul care se abate de timpuriu asupra multora dintre noi.

Kirsten Stewart folosește frumuseţea imponderabilă a detaliilor iţite din pâcla flashback-urilor adolescentine și peisajele sălbatice din apropierea râurilor montate sau ale ţărmurilor oceanului pentru a te cutremura, pentru a te răvăși. Imaginile din film – multe dintre ele ce au textura unor fotografii realizate cu tehnici demodate, regăsite la altă vârstă, când anumite detalii rămân mai persistente decât altele – se succed astfel încât să transforme filmul în mărturisirea unei femei ce a reușit să-și supravieţuiască sieși, să înoate până la ţărmul securizant după traumele asociate abuzurilor din copilărie și dependenţei de alcool ca formă de eliberare.

Un film dincolo de așteptări

Despre traume s-au tot făcut filme. Necesare, pentru că încă abuzurile împotriva femeilor și copiilor nu sunt urmate întotdeauna de pedepsele care să descurajeze comiterea altor abuzuri. Totuși, când privești scenele din filmul The Chronoloy of Water ai impresia că vezi un film diferit. Ce te atinge într-un alt mod. Impresia este dată de un paradox: șocul și durerea îţi sunt transmise prin imagini poetice. Amintirile dureroase au o cadenţă suavă, în contradicţie cu tensiunile celei traumatizate. Cu accelerarea ei spre autodistrugere, cu aruncarea nervoasă în aventuri sexuale prin care să își demonstreze că este dorită, validată, cu dezvăluirile sale amânate sau, dimpotrivă, eliberate printr-o francheţe intempestivă, de parcă ar fi fost trăite de altcineva.

Opţiunea regizorală păstrează inspirat stilul cărţii autobiografice ecranizate, scrise de fosta înotătoare devenită scriitoare – Lidia Yuknavitch. Astfel, The Chronology of Water devine un exerciţiu reușit de folosire a vizualului poetic fără a dilua sau a duce în derizoriu amintirile rămase în urma unei traume. Nu menajarea spectatorului prin evitarea explicitului a fost urmărită. Dimpotrivă, îţi dai seama că aluziile pot fi la fel de răscolitoare. Pentru că toate aluziile și imaginile poetice folosite pentru a transpune simbolic tot ce nu poate fi strigat amintesc de marea tăcere. Tăcerea la care este obligată victima-copil, apoi victima-adolescentă. Marea tăcere a mamei care ar fi putut-o apăra. Tăcerea din spatele zâmbetului seducător prin care adolescenta spera să atragă pentru că dorinţa din ochii celorlalţi reflecta încercarea celei abuzate de a se desprinde, printr-o febrilă succesiune de experienţe (mai mult sau mai puţin trecătoare), de persoana care o abuzase – tatăl – de care o lega un prim atașament și o admiraţie profundă pentru mintea sclipitoare de arhiect modernist.

Peisajele și apa

Photo credit: Voodoo Films

Imaginile peisajelor din apropierea apei sunt precum tăcerea. Majoritatea scenelor decisive pentru traiectoria personajului sunt o îmbăiere într-un albastru pe care îl simţi epidermic. Răceala piscinei și albastrul enigmatic lacului ce pare dintr-un peisaj imaginat de Lynch. Albastrul acvatic devenit singurul mod prin care poate lua formă secretul legat de traumă. Dar și  răspunsul emoţional ce pot duce la supravieţuire.

Succesiunea scenelor include fluiditatea apei folosite simbolic de personajul central. În locul naraţiunii asiști la o plutire ca derivă sau la o brăzdare a apei de braţele hotărâte ale celei ce vrea să iasă din nou la mal.

Apa este locul plonjărilor când Lidia nu poate exprima la suprafaţă ce trăieste. Când se simte în realitate precum în apă, acolo unde nu i se aud strigătele. Dar se pot exprima prin apăsarea braţelor în cursa spre victorie din competiţiile ce forţează corpul traumatizat.

Drumul spre vindecare

Ghicești adâncimile ce ascund grozăvia a ceea ce a îndurat Lidia, personajul central. Dintr-un copil-minune al înotului, Lidia ajunge o studentă sabotată de propriile adicţii ca formă de apărare, apoi eleva unui mare scriitor ce îi observă talentul dublat de trepidaţiile unor experienţe apăsătoare devenite magna care duce la textele eliberatoare ce șlefuiesc stilul unei scriitoare ce poate ajunge vocea unei generaţii dintr-un om sortit a deveni o epavă din cauza traumelor timpurii.

O interpretare memorabilă

Photo credit: Voodoo Films

Puterea până la răvășire pe care o exercită filmul asupra ta este dată și de elegerea cu fler a talentatei actriţe din rolul principal. Imogen Poots oferă un tur de forţă plin de pasiune și durere dezlănţuită ce se cere exorcizată prin scris, dar fără ostentaţie. Rar ţi-a fost dat să vezi atâta expresivitate în metamorfoza instabilă de la copila suavă la adolescenta ce oscilează între hotărârea celei ce plonjează încăpăţânat în bazin pentru a-și depăși limitele, sau care își explorează propria sexualitate, și ezitarea tremurătoare a celei traumatizate, cu o stimă de sine făcută ferfeniţă, oricât de multe competiţii ar câștiga.

Interpretarea actriţei Imogen Poots te face să-i asociezi personajul cu apa. Lidia este precum apa în care plonjează cu putere, cu hotărâre, cu disperarea celei ce vrea să uite de abuzatorul ce o așteptase mulţi ani când revenea la suprafaţă. Lidia are putere și, asemenea apei, are ceva ce-ţi scapă. Este și consistentă atunci când își exprima ideile în scris, dar fuge de forma conceretă, de stabilitatea unui contur, asemenea apei. Pare închisă în lumea ei. Cu faremcul de rebelă nonconformistă în contrast cu fizionamia angelică amintindu-ţi de tristeţea din privirea femeilor slave, are liniștea misterioasă a unui lac sălbatic și brusc izbucnește precum apa când își revarsă preaplinul emoţiilor în revărsări necontrolate, în furii ce ameninţă să spulbere totul, chiar și propria integritate.

Apa, un alt eu

Photo credit: Voodoo Films

Lidia naște furtuni. Se scufundă pe sine când nu mai poate suporta. Apoi acceptă scrisul ca formă de supravieţuire. Ca primă respiraţie salvatoare după ce a revenit la suprafaţă. Succesul actriţei Imogen Poots în rolul Lidiei este dat și de capacitatea de a reda fuziunea simbolică dintre personalitatea Lidiei și mediul acvatic în care se simte protejată. Mai sigură pe sine și mai ancorată în propria rezilienţă decât pe uscat.

Apa, ce pare un alter-ego al personajului feminin îndrăgostit de înot, conţine toate mesajele simbolice ale filmului. Datorită acestor mesaje sunt evitate detaliile explicite ale abuzului, în favoarea unor sugestii care nu sunt mai puţin cutremurătoare în scenele în care sunt derulate amintirile despre faptele comise de un tata abuziv și permise de o mamă pasivă, dependenta de alcool și afectată de tulburarea bipolară.

De fapt, puterea acestui film asupra spectatorului i se datorează tocmai folosirii unor detalii vizuale simbolice și aluzii evazive. Amintirile protagonistei sunt precum apa. Te curprind, plutești prin ele asemenea ei, simţi că îţi intră în piele. Într-o alternanţă a scufundărilor în abisul propriei dureri, a înecării ca renunţare, și ieșirea bruscă la suprafaţă pentru o gură de aer viatală, care să resusciteze lupte cu sine și cu viaţa ca traumă continuă.

Cartea ecranizată

Photo credit: Voodoo Films

Ecoul filmului ce a marcat debutul în lumea regiei a uneia dintre cele mai versatile actriţe – Kisten Stewart – va fi influenţat de relaţia pe care o ai cu paginile cărţii omonime ecranizate. Dacă ai citit mai întâi cartea, vei considera filmul una dintre cele mai reușite ecranziari ale unei cărţi. Sensibilitatea, interpretarea actriţei și curgerea scenelor de parcă ar fi niște flashbackuri ce te răvășesc, păstrându-și în aceleași timp acel aer voalat al amintirilor, se ridică la înălţimea cărţii autobiografice de mare forţă a fostei înotătoare devenite profesoară de literatură și autoare percutantă, Lidia Yuknavitch.

Dacă nu ai citit autobiografia Cronologia apei, vei rămâne cu aceeași impresie puternică. Actriţa devenită regizoare, Kirsten Stewart, a reușit să pună în film dorinţa scriitoarei: aceea de a reaminti de legătura puternică dintre literatură, durerile corpului devenite secrete ale memoriei și eliberera prin cuvintele cu sens vindecător. Iar această eliberare este una precum un travaliu demn de un copil neînţeles, cu sensibilitate precoce. Un copil profund, trecut prin traume destabilizatoare, ajuns o adolescentă rebelă, o studentă ce experimentează odată cu evadarea din căminul traumelor primele plăceri ale corpului dar și primele acţiuni autodistructive. Recurge la adicţii și relaţii toxice, urmate de găsirea unui drum literar care să o ajute să-și exploreze demonii în proze scurte care să o transforme într-una dintre vocile relevante ale generaţiei sale și ale scriiturii ca formă de rezistenţă și emancipare pe tânăra considerată o ratată din cauza traumelor devenite dependenţe ale caror urmări păreau ireversibile.

Autenticitatea autobiografiei

Când a regizat filmul, a păstrat-o pe Lidia din cartea autobiografică. La fel de neliniștitoare și la fel de vulnerabilă. Ezitantă și gata să se arunce în experienţele erotice pentru a simţi intens. Dar și pentru a uita. De fapt, când transpune pe ecran lumea scriitoarei, îi va face pe mulţi să își recalibreze percepţia asupra celor abuzaţi. Lidia din carte și din film nu își neagă plăcerile. Nu își refuză sexualitatea, așa cum te-ai fi așteptat de la victima unui abuz. Deși trauma nu i-a permis o iniţiere sexuală sănătoasă, Lidia devine din adolescenta ezitantă în faţa prezenţei masculine paterne, care o domină și o sperie, o tânără asumată. Plină de iniţiativă. O explozie de seducţie și de exuberanţă irezistibilă, asemenea unui star rock. Doar că îţi dă imediat de înţeles că folosește seducţia pentru a căpăta afecţiune. Pentru a-și demonstra că merită să fie văzută.

Asemenea celor abuzaţi de oamenii investiţi cu afecţiune, Lidia este însetată de atenţie. De atenţia ca formă de afectiune, pe care doar prin seducţie, prin corpul disponibil o poate obţine. Își atrage partenerii ca veritabilele experte în seducţia la prima vedere. Apoi fie îi răneste, fie se lasă rănită de ei. Până când ajunge să cunoască și prezenţe masculine ce devin imaginea tatălui ce ar fi trebuit să o încurajeze, veritabili mentori literari interesaţi de mintea ei sclipitoare ori parteneri capabili să îi arate intimitatea emoţională.

Respectând stilul cărţii omonime, filmul este și o confesiune eliberatoare a neputinţelor ce îi chinuiesc pe cei abuzaţi. Pe femeile ce ascund în spatele imaginii irezistibile traume. Dureri bine mascate. Totodată, este și o pledoarie pentru scris. Pentru aruncarea în propria putere de a crea. Scrisul devine viaţa însăși. La fel de vital pentru Lidia precum apa-refugiu.

Poţi vedea trailerul aici.