image: Bad Unicorn
Father Mother Sister Brother – Minciuna din relatiile complicate
Câștigător al Leului de Aur la Veneţia, în 2025, Father Mother Sister Brother este un film de care te îndrăgostești, mai ales dacă îţi plac și comediile deștepte, satira mascată în lejeritate sau în umorul flegmatic britanic și eleganţa vizuală care să nu pară artificială, ci zeflemitoare într-un mod rafinat. Este totodată și pentru cei ce preferă acele filme care să reprezinte legăturile dintre părinţi și copii așa cum sunt ele de fapt, cu provocări, ascunzișuri, umor amar, (auto)amăgiri ce riscă să inflameze o cină de Crăciun sau o după-amiază dedicată ceaiului în stil elaborat, artistocratic-englezesc.
Noul film al lui Jim Jarmusch este un asamblaj din trei povești. Primele două sunt despre întâlnirea la masa în familie sau la ceai. O întâlnire în care fie părinţii își asund problemele, fie copiii ajung să pretindă că sunt altcineva. A treia poveste este depre o ultimă întâlnire a doi fraţi cu trecutul, vizitând pentru ultima oară apartamentul copilăriei.
Tom Waits, sufletul cinei de Crăciun
image credit: Bad Unicorn
În prima poveste, dedicată reîntâlnirii unor copii deveniţi adulţi realizaţi și responsabili, din upper-middle class-ul american, cu tatăl boem, Tom Waits dă de fapt sarea și piperul, printr-un comic domolit de melancolie, în rolul părintelui opus copiilor maturi. Adică al tatălui ce pare el însuși copilul copiilor săi, rămas la ipostaza adolescentului iresponsabil. O ipostază pe care nu o vrea depășită, de aceea inversează detașat rolurile.
image credit: Bad Unicorn
Tatăl ce pare copilul copiilor săi, le atinge corzile sensibile pentru a obţine sumele necesare distracţiilor sale, după ce o viaţă întreagă a fugit de stabilitate. Se deghizează în bătrânul neputincios, decrepit, izolat în căbănuţa de pe malul unui lac, undeva departe de orice localitate, uitat de toţi. Pe cât de ager la minte este, judecând după cărţile de pe rafturi, cu subiecte sofisticate, pe atât de bine mimează ramolismentul și tristeţea de câine devitalizat, căruia îi dai mâncare pentru a nu te simţi vinovat faţă de o fiinţă uitată de toţi.
Tom Waits joacă natural. Mizează pe un umor savuros, dar expus treptat. Personajul său își dezvăluie imprevizibil și ghiduș adevărata esenţă și forţă. Versatil și derutant, transmite totul prin cuvinte puţine.
image credit: Bad Unicorn
Mama pe care trebuie să o minţi
image credit: Bad Unicorn
Tot pe cuvinte puţine și mimica enigmatică – de Sfinx altoit cu tipologia aristocratului englez înzestrat cu talentul stăpânirii de sine și a ţinutei studiate, chiar și când în suflet este o furtună – mizează și mama interpretată de Charlotte Rampling. De un calm britanic de nezdruncinat, înzestrată cu un umor sec, pare dintr-un teatru anacronic. Iar interacţiunea cu fiicele ce par din alt secol se apropie de absurd.
image credit: Bad Unicorn
Când își revede fiicele, mama se arată detașată de lumea lor. O aristocrată rămasă în propriul conac. Fiicele – una rebelă (dar neasumată în faţa mamei precum o adolescentă ce își falsifică personalitatea în prezenţa unui părinte intolerant), interpretată de Vicky Krieps, cealaltă discretă și conformistă (Cate Blanchett), dar în care ajungi să ghicești un clocot nemărturisit, mascat de imaginea scolăriţei stângace devenite adultul nesigur și supus regulilor mamei – par din alt film când ajung în casa acestei mame. O casă rămasă în alt timp, unde plutește calmul specific unui conac.
image credit: Bad Unicorn
Fiecare obiect așezat la locul lui, iar serviciul de ceai și suportul pentru prăjiturelele în culori pastelate par a fi nu pentru o întâlnire, ci pentru a rămâne încremenite într-o eleganţă netulburată, care să fie admirată ca emblemă a rafinamentului ireproșabil, al unor oameni ce au clasă, niște rasaţi într-o lume a barbariei din prezent. Un prezent al fiicelor pe care mama îl ignoră, precum cel ce rămâne în bula propriilor iluzii.
Parisul americanilor cool
image credit: Bad Unicorn
Ultima poveste ne amintește că Jim Jarmusch poate fi considerat și unul dintre cei mai europeni regizori americani. Surprinde spiritul unui Paris rămas la fel de emblematic, dar mereu în schimbare. Un Paris ce se hrănește încă din gloria inovatorilor gata de revoluţii (și) în artă, din mituri, dar care nu rămâne încremenit. Acel Paris al clădirilor emblematice, al străzilor cu hoinari din filmele Nouvelle Vague, dar în care se încadrează perfect niște fraţi ce par veniţi direct din New York-ul boemilor ce-l admiră (până la imitare) pe Basquiat.
Sora și fratele din a treia poveste – interpretaţi cu multă duioșie nostalgică de Indya Moore și Luka Sabbat – revizitează un Paris al apartemantelor la care tot visăm. Par să fi (re)venit pentru a putea pleca, în sfârșit, împăcaţi. Împăcaţi cu spiritul unor părinţi rătăcitori. Nu vei ști multe despre legătura lor cu părinţii. Doar primești aluzii la niște părinţi care nu erau ca toţi ceilalţi. Şi care treceau prin viaţă falsificându-și actele, permisele, și poate chiar identitatea.
Relaţia fraţilor din ultima poveste este mai degrabă una cu fantomele părinţilor. Totuși, pare cea mai autentică. În absenţa părinţilor, ei discută natural despre afecţiune și pierdere. Despre un Paris personal, despre cât de greu le este să stea cu propriile tristeţi și goluri.
Vestimentaţia, un personaj în sine
image credit: Bad Unicorn
În construirea acestor personaje vestimentaţia devine un personaj în sine. Accesoriile și dezinvoltura le fac să pară niște artiști de pe scena artei contemporane. Unii cu alură de modele bine cotate în lumea fashion. Obsesia lor pentru o melodie ascultată de părinţii cu secrete pare să construiască de fapt un tunel. Nu numai între decenii diferite, ci între lumile urbane de pe continente diferite.
Cei doi fraţi îţi dau impresia că sunt niște boemi irezistibili de pe scena underground a New Yorkului, capabili să înţeleagă nevoia parizienilor pentru distincţie. Niște fani ai lui Basquiat suficient de străini pentru a se face remarcaţi în Paris și, în același timp, suficient de puși la punct în ceea ce priveste mitul Parisului obsedat de moda purtată nonșalant, așa cum apare acest mit în imaginarul celor ce visează la Paris reprezentat de boemii la curent mereu cu ultimele tendinţe estetice.
Prin aceste două personaje pare să vorbească un Jim Jarmusch ce plutește între spaţii culturale. Prea european pentru cinematografia americană mainstream și gata să facă reverenţa americanului ce vrea să se simtă adaptat la estetica filmului de artă francez, ce și-a păstrat în reprezentarea Parisului acea prospeţime de film independent. De frumuseţe vizuală studiată și în același timp deloc pretenţioasă.
Minimalism rafinat- ștrengăresc
Așa cum reușește în filmele sale emblematice, Jim Jarmusch cucerește în primul rând printr-un minimalism rafinat și (uneori) ștrengăresc-jucăuș, ce îţi permite să întrevezi, în aparenta lipsă de naraţiune închegată, sensuri profunde legate de relaţiile umane, singurătate, nevoia de apropiere tandră. Acest minimalism narativ, de film în care pare să nu se întâmple mare lucru, dar ajunge să se petreacă până la urmă totul, ca într-o neașteptată retrospectivă existenţială cu sensuri despre natura umană, îţi amintește de filmele franceze din anii ’60, asociate cu Nouvelle Vague, în care dialogurile nepretenţioase și ritmul scenelor, al tăcerilor, al gesturilor putea exprima tot ce trăiau personajele evazive, aparent superficiale.
Pentru a ne cuceri și pentru a ne ţine atenţi de la început până la final, Jim Jarmusch mizează nu numai pe cadrele de o frumuseţe curată, de-o potrivire a culorilor și decorurilor ce amintește de filmele cu aer retro ce trimit la anii ’60 și ’70 (datorită colaborării cu faimoasa casă Yves Saint Laurent). Pe lângă actorii aleși pe sprânceană, ce și-au intrat impecabil în rolurile atribuite – de la veteranii Tom Waits și Charlotte Rampling la Adam Driver, Cate Blanchett, Indya Moore și Luka Sabbat-, un rol important îl are și ritmul.
Un muzician al filmului
Îl bănuiești pe Jim Jarmusch de inventarea unui metronom adaptat pentru camera de filmat. Pur și simplu știe când să se concentreze asupra unui personaj. Şi când să mute atenţia asupra altuia. Cât să-i permită unui personaj să persiste în propria tăcere pentru a te face să râzi. Sau să îţi pun întrebări incomode. Şi cât să îi spună unui actor să-și menţină o expresie enigmatică, de sfinx înzestrat cu eleganţa flagmaticului britanic, urmând să treacă la mimica mamei ce refuză să vadă adevărul, ca apoi să dea impresia, printr-o privire cu sub-înţeles că știe tot ce îi ascunde fiica ei de ani buni, doar că nu vrea să strice echilibrul și calmul cerut de eticheta unei întâlniri la ora ceaiului, așa cum face personajul matern bizar interpretat de Charlotte Rempling, ce își invită fiica rebela, care îi ascunde adevărul despre relaţia de cuplu și despre (in)succesul în carieră.
Eleganţa cu aer din alte decenii
Asemenea unui jazzman de modă veche, Jim Jarmusch știe cum să dozeze exteriorizarea unor trăiri, astfel încât să evite patetismul și ostentaţia, lăsând o urmă de mister în ceea ce privește motivele din spatele unor acţiuni sau tăceri derutante ale personajelor, încât ajungi să le atribui tot felul de stări si de trăiri tocmai când acestea par cât se poate de statice și închise ermetic într-o postură de manechine pentru ţinutele demne de un pictorial fashion, așa cum vedeai în filmele de la începutul cinemaului independent american sau în filmele franţuzești devenite surse de inspiraţie pentru pictorialele adorate de hipsteri.
De fapt, prin alegerea obiectelor vestimentare și prin decorurile încăperilor, dar și prin cromatica stilizată fără să pară artificială, Jim Jarmusch amintește de anii în care un film îi atrăgea și pe cei pasionaţi de modă și design fără să transforme scenele în suite de imagini instagramabile, permiţându-i eleganţei vizuale să păstreze lejeritatea și naturaleţea care ne atrag și azi la filmele din era lui Godard sau Rohmer.
Explorarea inadecvării
Noul său film surprinde printr-un imprevizibil ce se iţește la timp dintr-un calm total, în care totul pare să moţăie ca după o cină de Sărbători, când deodată se așterne liniștea nostalgiei între invitaţi. Acest imprevizibil reușește să stârnească râsul, mizându-se în primul rând pe mimica unui personaj ce se simte un inadecvat la cina în familie, așa cum s-a simţit de fapt toată viaţa, sau de gesturile și replicile ce par desprinse dintr-o piesă de teatru absurd.
Inadecvarea este firul ce leagă nu numai cele trei povești aparent separate – plasate în America unor cabane de pe malul lacului, într-un cartier irlandez burghez și în Parisul boemilor ce amintesc de stilul lui Lenny Kravizt-, ci și personajele de stările spectatorilor. Reușita lui Jim Jarmusch amintește de talentul unui regizor de teatru de a monta un spectacol care să redea intimitatea emoţională a spectatorilor, trezindu-le amimtiri nemărturisite despre cinele de familie devenite un slalom printre capcane după o anumită vârstă, când se adâncește conflictul între generaţii, doar că-n locul unor trăiri sufocante, Jim Jarmusch urmărește o eliberare, o reducere a presiunii exercitate prin refulare folosind umorul terapeutic.
Un film al însoţirii
Father Mother Sister Brother nu este un film al denunţurilor tardive. Al certurilor lămuritoare cu cei dragi care nu ne mai înţeleg. De care ajungem până la urmă să ne ascundem în loc de a fi înţeleși, acceptaţi. Este mai degrabă un film al însoţirii. Al ciclicităţii – de la familia închegată la acceptarea despărţirii impuse de conștientizarea morţii, apoi a revenirii la familia reprezentată de consolidarea legăturii cu fraţii. Jim Jarmusch pare un ascultător cu umor. Ştie că nu poate vindeca prin filmul său, dar poate însoţi pisicher-tandru. O însoţire în care ai nevoie să găsești acea prezenţă ce îţi arată că există cineva capabil să te înţeleagă în locul alor tăi.
Poţi vedea trailerul aici.
Îţi recomand și filmul Sentimental Value, despre care am scris aici.
