A Private Life (Vie privee) – Intre vieti

Prezentat la Cannes în 2025, Vie privée (A Private Life/Viaţă privată) este nu numai o surpriză plăcută pentru fanii lui Judie Foster, ce o vor vedea într-un rol diferit, apropiată credibil de rafinamentul filmelor franțuzești cu ardere lentă a tensiunilor interioare, de parcă marile drame ar fi după-amieze tomnatice numai bune pentru savurat un vin lângă semineul dintr-un apartemant amenajat într-un imobil de secol XIX, stil Hausmann.

Filmul le va plăcea tuturor celor pasionați de psihanaliză, pentru care mintea umană este cel mai bun thriller. Sau o clădire labirintică unde ajungi să cobori de la ultimul etaj, cel al suprafețelor care se văd în timpul interacțiunilor umane, către abisurile pline de secrete, frici sau dorințe neasumate, dar cu efect clocotitor pe termen lung. Nu întâmplător, ca-n multe filme despre vertijul minții umane pline de ascunzișuri, în decorul parizian elegant apare și acea scară în spirală cu fier forjat în forme sinuoase, transformată de arhitecții francezi într-o veritabilă bijuterie.

Mintea psihanalistei

Photo credit: ©George Lechaptois/Independenta Film (press kit)

Cu scara-spirală poate fi comparată și mintea lui Lilian Steiner, o veterană a psihanalizei. În spatele autocontrolului rafinat zace o neliniște ce rivalizează insolit cu a pacienţilor săi prinși în hăţișurile propriilor probleme revenite obsesiv dintr-un trecut neliniștitor.

Lilian se vede aruncată spre adâncurile propriului psihic după ce se apucă să investigheze pe cont propriu moartea unei paciente interpretate diafan-misterios de Virgie Efira. O moarte care lui Lilian i se pare suspectă. Iar bănuială devenită obsesie ar putea face din partenerul (aparent) dubios al pacientei sale un suspect principal. Odată conștient de faptul că este vizat, suspectul interpretat derutant și cu umbre tenebroase de Mathieu Amalric ajunge să-i devină ostil lui Lilian, convertită, peste noapte, din reputată psihanalistă cu existenţă predictibilă într-o detectivă amatoare, dar extrem de perseverentă, ce își pune viaţa în pericol sperând să își confirme ferm bănuielile.

Viaţa trecută

Photo credit: ©Jérôme Prébois/Independenta Film (press kit)

Pe măsură ce ajunge să coboare treptele propriului psihic, dupa încercarea anevoioasă de a pătrunde în mintea pacientei moarte, Lilian trece nu doar de la conștient la inconștient, ci de la o viață la alta. Dar nu numai de la viața ei la viața pacientei, ci spre o viață anterioară.

Deși este adepta stăpânirii de sine bazate pe o riguroasă autocunoaștere, Lilian se lasă atrasă de explicațiile demne de șarlatani și de ignoranți ai unei experte în așa-zisa terapie ce permite vindecarea prin accesarea secretelor dintr-o viață anterioară. Astfel, ajunge la explicații halucinante. Unele vizează natura obsesiei sale pentru pacienta dispărută. Altele sunt legate de legătura problematică avută cu fiul ei Julien (Vincent Lacoste).

Photo credit: ©George Lechaptois/Independenta Film (press kit)

Fiul interpretat de Vincent Lacoste apare în puţine scene. De parcă ar face parte din altă existenţă a mamei înstrăinate. Preocupată mai mult de vieţile cu trecuturile răsucite ale pacienţilor. Însă prezenţa fiului – între neîncrederea în ideile (ce par) halucinante ale lui Lilian și reconectarea cu propria istorie familială pe măsură ce face vizibilă noua lui ipostaza de tată – este suficientă pentru a lega firele descusute din trecutul mamei de prezentul încă aflat sub dominaţia dorinţei de limpezire, de repunere în drepturi a lucidităţii. Doar că Lilian revine la claritate nu prin acoperirea secretelor, ci prin oferirea unei semnificaţii menite să închidă un ciclu transgeneraţional în jurul căruia s-a încolăcit ameninţător istoria secolului XX.

Regăsirea vechii iubiri

Photo credit: ©George Lechaptois/Independenta Film (press kit)

Bulversanta călătorie spre o presupusă viață anterioară va interfera aproape halucinant cu prezentul ce îi scapă de sub control. Un prezent în care pacienții nu mai sunt mulțumiți de ea. În care până și ea începe să hălăduiască dramatic-absurd-comic pe coridoarele propriei minți. Trece de la gravitatea psihanalistei devenite propria sa pacientă – ce își ia obsesiile prea în serios – la rătăcirile detectivistice aiuritoare demne de închipuirile sucite ale unui personaj din filmele lui Woody Allen.

Ai spune că viața îi joacă o festă psihanalistei ce ținea până atunci frâiele pe drumul lunecos de la hotarele conștientului la zonele ascunse ale psihicului. Iar festa o poate face să cadă pe scara-spirală a minții. Doar că ajunge să aibă un aliat nesperat. Acesta este fostul soț, Gabriel (Daniel Auteuil). Răbdător, bonom, Gabriel o însoțește cu umor securizant, tandru. Și în anchetarea presupusei crime, și în regăsirea de sine.

De fapt, magnetismul filmului se bazează și pe tema iubirii târzii regăsite. Pe clasica poveste a cuplului readus împreună de nevoia de grijă. De hrană emoțională când lumea unuia pare să se năruie sub propriile angoase. Iar actorul Daniel Auteuil intră perfect în rol. Completează printr-o bonomie grijulie rolul făcut de Jodie Foster. Personajul Gabriel este mintea limpede, plină de umor. O însoțește pe Lilian chiar și atunci când îi ascultă unele idei neverosimile până la halucinant, dar o și deviază cu tactul partenerului de-o bunătate răbdătoare de la drumul ce ar fi dus la un haos interior.

Dincolo de mister

Regăsirea celuilalt sub forma unei relații târzii pare a fi adevărata miză a filmului. O miză mascată în ancheta crimei. De fapt, ca-n multe filme ale sale, Rebecca Zlotowski este preocupată mai degrabă de aceste relații salvatoare. De a transpune luminos inepuizabila nevoie de celălalt. Nevoia de apropiere ca expresie a propriei vindecări. A unei ultime șanse la regăsirea de sine. La împăcarea cu proriile limite și goluri lăsate de unele dispariții.

Rolul decorului

Photo credit: ©George Lechaptois/Independenta Film (press kit)

În loc să transpună prin acumulare tensiunile și coborârea spre propria minte într-o cursă accelerată, într-o cautare febrilă, cu pericole și obatacole, cum vezi de obicei într-un thriller psihologic antrenant, Rebecca Zlotowski preferă să pondereze greutatea tensiunilor pentru a le proiecta ponderat asupra elementerlor din decoruri. Mai ales că este cunoscută legătura psihologilor cu spațiul ales. Cu semnificația lui. Cabinetul-muzeu al lui Freud este reprezentativ. Și tot din cabinetul lui Freud învățăm despre fascinația unor psihanaliști pentru obiecte de artă, pentru arheologia ce trimite la semnificațiile cu rol de coagulant psihic al miturilor. Iar cineasta pare să apeleze la un spectator familiar cu lumea psihanalizei, măcar la nivel de lectură. De aceea și alege să redea sincronizarea dintre spațiu și personaje.

Alegerea unui apartament elegant, asociat Parisului de altădată, cu tavane înalte, mobilier stilizat, încăperi generoase, cu multe cărți, sertare și obiecte de artă, nu este întâmplătoare. Nici alegerea nuanțelor arămii, de toamnă molatică. Totul e bine calculat. Dus în punctul de armonizare cu mesajul uman.

Reconectările târzii

Aerul tomnatic rafinat ce străbate tacticos aproape fiecare scenă are două efecte. De a desprinde lumea psihanalistei de prezent prin acel atemporal sugerat de elegantele detalii decorative păstrate din alt secol, astfel încât să permită infiltrarea elementelor ce au stat ascunse în alt timp personal. Iar timpul personal este conectat subtil, apoi oniric-psihanalitic la timpul istoric.

Celălalt efect al cromaticii tomnatic-intime este legat de relațiile umane precum o lămurire târzie. De acea reconectare, în anii maturității, la ceea ce a fost rupt în trecut. În acei ani tumultuoși, de amânare a răgazului, de evitare a cumpănirii sub presiunea impetuozităţii. Lilian ajunge în toamna personală, ce îi permite sinceritatea față de sine. Curajul de a-și recunoaște propria nevoie de vindecare. Inseparabilă de reluarea unor legături umane abandonate în trecut.

Poţi vedea trailerul aici.