Ultimul refugiu (Redoubt) – Un trecut al zilelor noastre

Ales pentru a deschide Bucharest International Festival 2026, Ultimul refugiu (Redoubt/Värn) este o bijuterie vizuală alb-negru cu note de alegorie contemporană minimalistă în cadre impecabile, ce ar putea forma o expoziţie de artă fotografică. De altfel, regizorul John Skoog și-a făcut intrarea în lumea artei prin fotografie și prin instalaţii de artă contemporană.

Scenariul pleacă de la o poveste adevărată din anii ’50, despre frica de extincţie. Şi despre lupta cu această frică primordială reactivată ciclic în istoria omenirii. Iar lupta se poate exprima prin salvarea celorlalţi. Povestea de la baza scenariului este luată dintr-o știre despre un om ce ar putea trece drept un smintit, dar pe care John Skoog nu o priveste prin batjocură ci mai degrabă o umanizează prin căptușirea bizareriei minţii sucite cu duioșia. Transformă astfel o știre cu potenţial senzaţionalist într-o poveste umanistă cu note de absurd.

Lumea unui ciudat anonim

Images: Cay Films (Facebook page)

Încă de la început ai impresia că ești un martor aruncat în lumea unui excentric anonim. Acesta este interpretat straniu de expresivul Denis Levant, unic în roluri de taciturn impenetrabil venit parcă din altă lume și din alta epocă (a nașterii cinemaului, de parcă interpretarea sa redusă aproape la pantomimă ar fi de fapt o reverenţă în faţa vizionarilor filmului mut interesat de partea intortocheată a psihicului, de conflictul dintre neadaptatul ciudat și o societate nemilos-ignorantă, ce naște comportamente de-o inadecvare aproape nelumească).

Flerul alegerii lui Denis Levant pentru a completa stilul vizual îi va încânta mai ales pe iubitorii de slow-cinema cu accente experimentale, datorită libertăţii pe care și-o ia regizorul John Skoog de a nu respecta nicio reţetă ce ar atrage spectatorii într-o sală de cinema. Regizorul face parte din rândul sfidătorilor discreţi, dar cu mână sigură încă din primele încercări în răspăr cu presiunile din secolul dependenţei de viteză și a suprastimulării accelerate de tehnologie.

Doi exentrici

Images: Cay Films (Facebook page)

Poţi afirma că ai de fapt doi exentrici: personajul central și un regizor ce se încăpăţânează să demonstreze că într-un film lent, minimalist, aproape fără acţiune, se poate petrece de fapt totul și că poate încăpea o întreagă lume, inclusiv o apocalipsă, fără drumul facil al virării spre o distopie. Apocalipsa vine din mintea personajului interpretat cum doar un actor precum Denis Levant putea – cu acel amestec de taciturn retras, marginal, nelumesc, dar capabil să facă, doar prin mimica plină de ambiguităţi, un one man’s show antologic dintr-un film ce ar putea fi catalogat drept static, tern.

Ce fel de apocalipsă este așteptată? Una adusă de Războiul Rece și anticipată de mintea cuprinsă de angoasă ori de câte ori primește informaţii din broșurile ce pregătesc, prin sfaturi practice, populaţia. Doar că muncitorul pensionat devenit un erou anonim luat de nebun tocmai de cei pe care voia să îi ajute nu se rezumă la aceste sfaturi.

Adăpostul

Images: Cay Films (Facebook page)

Sub privirile vecinilor ce nu-i împărtăsesc fricile, eroul izolat îsi pune toată priceperea într-o munca sisifică pe care o duce la bun sfârșit cu devotamentul, hărnicia și tenacitatea migăloasă a celui ce merita măcar titlul de angajatul anului pe viaţă. Adică se apucă (și în final chiar va reuși) de ridicarea unui adăpost în care să încapă cele câteva familii răspândite prin sătucul ce pare izolat în mijlocul unei sălbăticii cu peisaje austere (câteva dealuri joase și niște câmpii ce aduc a peisajele din filmele maghiare alb-negru, tributare lui Miklós Jancsó), dar suprinse ca într-o feerie odată acoperite de zăpadă si populate de copiii angelici, de parcă ar aminti de alegoria vârstelor dintr-un film în stilul lui Bergman.

Odată începută munca pentru a ridica această fortăreaţă în mijlocul peisajului (aproape) plat, îţi dai seama despre cât de înșelător poate fi Ultimul refugiu (Redoubt/Värn). Aparent, ai un film al camerei-observator lucid, însă discret până la detașarea menită să opacizeze și mai mult enigmele privind lumea interioară a personajului, ale cărui resorturi nu răzbat până la suprafaţă. Este film ce poate fi luat mai degrabă drept jurnalul surprins prin ochii documentaristului adept al cinemaului de artă, al celui tributar fotografiei.

Cotidianul neînţelesului

Images: Cay Films (Facebook page)

Regizorul derulează cotidianul neînţelesului divorţat de rutina celor din jur. Ar putea fi bricolajul insolit al unui paranoic înzestrat cu veritabile abilităţi de constructor autodidact și conștiincios dar lipsit simţul zădărniciei. Îl vezi dezmembrând șine de tren (că oricum nu mai trecea nimic prin zonă). Sau adunând fiare vechi de prin farbrici sau locuri uitate. Își duce misiunea cu perseverenţă. Încarcă fiarele grele într-un vehicul improvizat. Înaintează hotărât.  Nu se sinchisește de privirile zeflemitoare ale sătenilor pentru care va ridica de fapt adăpostul.

Îţi dai seama că filmul este de fapt o falsă înregistrare minuţioasă, fidelă, a unui demers de bricolaj initiat de un prăpăstios cu temeri amplificate până la paroxism. Însă unul extrem de inofensiv pentru cei din jur, dintre care mai răsar și niște derbedei ai satului ce simt nevoia să sară calul până la limita agresivităţii în zeflemeaua lor la adresa celui considerat nebunul comunităţii.

În această demonstraţie de inginerie civilă rudimentară, dar extrem de eficientă, sclipesc și niste mesaje alegorice. Iar în ele se poate detecta adevăratul subiect al filmului: nevoia de apropiere a însinguratului pe care fie personalitatea considerată aparte de cei din jur, ce au propriile filtre ce stabilesc diferenţa dintre normal și anormal, fie unele deficienţe (nu știm multe despre biografia însinguratului din film) îl determină să își formeze propriile coduri de socializare și de exprimare a iubirii de semeni.

Salvatorul ignorat

Images: Cay Films (Facebook page)

Protagonistul filmului își manifestă iubirea de semeni încercând să îi salveze. Creează o arcă de ciment – de fapt o renovare și extindere a propriei sale case dărăpănate. Nu se lasă descurajat de nepăsarea lor. De o desincronizare a viziunii sale sumbre și apocaliptice de ritmul vesel al sătenilor ce preferă să danseze, să se bucure de Anul Nou, de parcă nimic rău nu stă să înceapă.

Images: Cay Films (Facebook page)

În această desincronizare zeflemitoare dintre mintea lui și viaţa care trece nepăsătoare pe lângă eforturile sale poate sta și explicaţia cu privire la motivul optării pentru un film alb-negru. Opţiunea pentru un film alb-negru face și mai expresivă lumea izolată a salvatorului. Redă și mai credibil acea stranietate din lumea neînţelesului privit cu batjocură sau compasiune (doar de tânără ce îi aduce pensia).

Deși este un film cu acţiunea în trecut, alb-negrul nu marchează distanţa temporală (ca-ntr-un film de epocă). Face mai degrabă un arc peste timpul personajului din film (care a existat în realitate, într-un sat suedez, în timpul Războiului Rece) și al nostru, confruntat (parcă într-un blestem ciclic aruncat de zei asupra omenirii) cu alte războaie, ameninţări cu arme nucleare și drone ce se pot năpusti brusc peste banalitatea cotidiană ce dă iluzia liniștii personale a omului care își vede cuminte de viaţă, sperând că doar așa va fi ignorat de jocurile unor lideri amatori de aberaţii.

Nevoia de ceilalţi

Images: Cay Films (Facebook page)

Un psihanalist ar putea interpreta construcţia salvatoare în cheia nevoii de ceilalţi. În ciuda imaginii de schizoid, personajul nutrește și își exprimă dorinţa de apropiere. O apropiere prin mijloace absurde, extreme. Inadaptatul la codurile de socializare din jur își duce mai departe demersul. Cu propriul alfabet afectiv. În locul îmbrăţișării ce îi lipsește, speră la atingerea prin adăpostire.

Construcţia de ciment va putea deveni un cuib al satului. O aducere împreună chiar și cu preţul unei apocalipse iminente. Iar Denis Levant este excepţional în acest rol. Susţine cu precizie și expresivitate de manual ideile regizorului. Şi interpretările celor pasionaţi de psihologie. Amintește astfel de legătura dintre cinematografie și acele părţi ale psihicului greu de pus în cuvinte.

Privirea spre începuturi

Images: Cay Films (Facebook page)

Interpretarea lui Denis Levant devine o privire spre epoca apariţiei celei de-a șaptea arte. Când filmul, uneori în simbioză cu psihanaliza, putea exprima inexprimabilul. Când experimentele vizuale puteau reda contradicţii, bizarerii, angoase. Şi când vizionarii cineaști reușeau, prin montaje nonconformiste, sau prin personaje tăcute cu mimici impenetrabile, dar la fel de expresive, înainte ca tehnica să permită apariţia sonorului peste imagini (de altfel, Denis Levant pare un actor de film mut rătăcit prin secolul XXI), să imortalizeze acea prăpastie între lumea interioară necunoscută, realitatea deformată sau reinterpretată subiectiv și lumea exterioară luată drept realitate-etalon prin convenţiile stabilite de majoritate.

Găsești de fapt în filmul lui John Skoog un minimalism de largă respiraţie. Personajul lui Denis Levant stârnește reacţii demne de o privire caleidoscopică asupra omenirii. Prin reacţiile stârnite în rândul celorlalte personaje, dar și în rândul spectatorilor. Şi nu este vizată doar o reacţie a spectatorului în faţa unui astfel de personaj ciudat. A unui condamnat de propria minte (considerată) sucită la nefericire. Mai este vizată și reacţia în faţa unui cinema lent, ce solicită un alt timp. Unul al răgazului. Eroul neînţeles din film construiește un adăpost. Ritmul lent apără cinematografia de artă. Îi devine fortăreaţă înaintea extincţiei.

Al doilea mesaj al filmului

Dincolo de povestea (reală) prelucrată cu nostalgia pentru zorii filmului ca artă, mai detectezi un mesaj-pledoarie. Unul precum un manifest estetic de încurajare a unei continuităţi. A unui anumit mod de a crea cinema.

Ultimul refugiu pare să mai transmită ideea de sală de cinema devenită ultima redută a timpului răbdător. A dreptului la un timp personal, al propriului psihic, în asaltul suprastimulării asupra minţii. Iar cineastul ce se încumetă să adopte un astfel de cinema lent poate fi privit azi ca nebunul satului. Ca ultimul nebun idealist al zilelor noastre. Cel ce se încăpăţânează ferm să ignore legile vandabilului, ale pieţei, ale publicului din ce în ce mai surmenat de năpustirea de pretutindeni a stimulilor coloraţi strident, ale adecvării definite sub presiunea actualităţii și ale unui lanţ ce transformă o creaţie într-un magnet de vizualizări în goana după vizibilitatea care sa acopere costurile de producţie.

Poţi vedea trailerul aici.