Fuori (Afara) – Goliarda Sapienza, personaj intr-un film de vara la Roma

Goliarda Sapienza – redescoperită recent datorită romanului nedreptăţit cu decenii în urmă de editori Arta bucuriei (L’are della gioia), tradus în limba română de Corina Popescu pentru colecţia Anansi – a fost printre scriitoarele care se puteau lăuda cu o viaţă demnă de a fi luată drept sursă de inspiraţie pentru alţi scriitori aflaţi în căutarea unor personaje cu viaţă intensă. A dus ea însăși o viaţă demnă de un roman, cu suișuri și coborâșuri trepidante, într-un secol XX în care femeile încă mai luptau pentru a fi ceea ce simţeau, ce își doreau pentru ele însele, nu pentru a fi validate după grilele trecutului

Dându-și voie să aibă acces la mai toate libertăţile (inclusiv cea de a greși încât să-și distrugă o reputaţie, apoi să o ia de la capăt) pe care doar un bărbat se credea îndreptăţit să și le asume, Goliarda Sapienza și-a traversat secolul în multe ipostaze. Cu foamea de libertate pe care o asociezi de obicei unei contestatare deschizătoare de drumuri și cu asumarea riscului de a fi o paria, specifică mai degrabă artiștilor damnaţi ale căror merite sunt recunoscute mai mult după moarte (cum a fost și în cazul său).

O altă Goliarda Sapienza

image ©️ marlenefilmproduction (press kit from Independenta Film)

Totuși, Goliarda Sapienza văzută de Mario Martone în Fuori (Afară) te va surprinde prin ezitările specifice mai degrabă celei resemnate, ce și-a pierdut busola și pofta de a mai lupta cu viaţa și cu limitările impuse de o societate conformistă în relatia cu femeile ce își doreau să devină artiste. Însă pofta de a trăi intens îi este resuscitată de întâlnirea unui alt personaj feminin imprevizibil, vijelios dar și secretos (cu trecut problematic vecin cu militantismul politic exploziv ce a marcat istoria postbelică a Italiei), mânat de un neastâmpăr condimentat cu dezinvoltura apetisantă care va pompa tensiune, erotism, energie și (din nou) inspiraţie în viaţa Goliardei, încât să o ajute să își relanseze cariera literară. Același personaj va impune și ritmul filmului, dar și relaţia cu straturile sociale contradictorii ale unui oraș asociat cu vacanţele estivale în care splendoarea este adevărata destinaţie.

Vraja Romei

©️ marlenefilmproduction /Mario Spada (press kit from Independenta Film)

Când a regizat Fuori, dedicat scriitoarei Goliarda Sapienza, Mario Martone pare să se fi luat la întrecere cu marii cineaști rămași în istorie datorită celor mai frumoase filme de vară plasate în Roma eternă. Nu numai că alege unele dintre cele mai generoase (vizual) locuri ale Romei, în plină amiază de huzur, cu lumina aurie ce promite iluzia unei vacanţe cu timp suspendat în euforia tinereţii estivale fără de sfârșit, dar mai și alternează perfect momentele de tensiune cu secvenţele în care timpul picotește, încremenit într-o splendoare atemporală, cum vezi în scena în care Goliarda își atenuează tristeţea întinzându-se la umbră, pe trunchiul răsturnat al unui copac, în concertul cicadelor.

Există și un bonus pentru cei dependenţi de lectură și pasionaţi de arhitectură: scenele de interior. Multe dintre aceste scene transformă spaţiul într-un personaj în simbioză cu Goliarda. Scenele se desfășoară într-unul dintre cele mai frumoase apartamente ale unei scriitoare așa cum au fost redate (mai mult sau mai fidel realităţii) pe marele ecran.

Locul, un personaj care farmecă

image: ©️ marlenefilmproduction / Mario Spada (press kit from Independenta Film)

Mario Martone a vrut mai mult decât un simplu spaţiu. Şi-a propus să creeze o lume ce respire o rezistenţă prin frumuseţe atent construită și în acelasi timp nonconformistă, cum era și Goliarda. Personajele feminine se caută, discută în contradictoriu, se tachinează, pleacă, apoi tot revin în acest spaţiu-refugiu, cu mobilă modernistă, culori și geometri ce amintesc de filmele anilor ’60-‘70, tablouri, rafturi pline de cărţi înt-un paradis al boemiei stilizate în care moda retro întâlneste liniile elegante ale modernismului inspirat de estetica Art Deco sau Bauhaus, cu terasa deasupra vegetaţiei și a cupolelor din Roma.

Fuori te seduce la fel cum o fac de obicei filmele italiene cu acţiunea pe fundalul verii romane. Mai ales că lui Mario Martone nu pare să îi pese de capcana clișeelor. Nu renunţă la piaţetele instragramabile, la susurul fântânilor în liniștea siestei și a unui august în care toată lumea pare să fi părăsit Roma, permiţându-le personajelor să își găsească nestingherite propria oază de huzur în locurile devenite un simbol al Romei.

Inversarea rolurilor

©️ marlenefilmproduction /Mario Spada (press kit from Independenta Film)

Dacă adori cinematografia italiana clasică, nu ai cum să nu faci o paralelă între scenele în care personajele feminine cutreieră într-o fâșneaţă complicitate escapistă o Romă aproape pustie în liniștea verii lumimoase cu anumite scene din Il sorpasso, mai ales că apare iar duetul format de personajul mai rezervat (în acest film, Goliarda, intrerpretată de Valeria Golino, ce a regizat și adaptarea faimosului roman Arta bucuriei) și cel rebel, dominat de un neastâmpăr obraznic în raport cu orice reguli sau cumpănire (Roberta – interpretată ademenitor de Matilda De Angelis – fosta colegă de detenţie, din zilele în care Goliarda își inspășise pedeapsa după ce se descoperise că ea fusese hoaţa de bijuterii extrase din apartamentul unei femei din înalta societate, care îi devenise apropiată). Doar că în Fuori se inversează dinamica de putere.

Până la urmă nu personajul matur este cel ce îi deschide ochii celui cu mai puţină experienţă. Cea care pare unsă cu toate alifiile este colega Goliardei, Roberta, ce pare abia ieșită din adolescenţă, dar credibilă în ori de câte ori își exibă siguranţa de sine a eternei rebele ce își asumă iniţierea prin scoaterea din carapace a celor ezitanţi.

Apariţia personajului vivace

©️ marlenefilmproduction (press kit from Independenta Film)

Deși Goliarda Sapienza este recunoscută acum în lumea literară, venerată precum o zeiţă răzvrătită a literaturii italiene, în acest film rebela este de fapt Roberta, interpretată seducător și alunecos de Matilda De Angelis. Fosta colegă din detenţie, de la închisoarea Rebibbia (de fapt filmul este inspirat din romanul L’universita di Rebibbia, despre zilele petrecute de Goliarda Sapienza în închisoare), este cea a cărei viaţă dezordonată îi dă direcţia literară Goliardei, care pare să-și fi pierdut sensul, inspiraţia, aproape captivă în expectativa celei ce simte că nimic nu-i mai iese, că se apropie de prăpastia ratării. Energia ei, adesea infuzată de erotismul pe care și-l varsă generos, dar și cu intermitenţele tachinărilor psihologice de ștrengăreaţă când vulnerabilă, când nemilos de capricioasă, devine un stimulent pentru Goliarda, mai ales în planul inspiraţiei literare.

Reîntâlnirea cu dezinvoltura

O vedem, la începutul filmului, pe Goliarda Sapienza în ipostaza fostei pușcăriașe care vrea să demonstreze că se poate reintegra. Este gata să accepte orice loc de muncă. Ia barurile la rând pentru a găsi măcar o muncă umilă. Nu mai aspiră la cariera de intelectuală. Prea fusese respinsă în cercurile editorilor și ale burghezilor influenţi ce ar fi putut-o finanţa prin mecenat, lănsându-i cariera (dă de înţeles că furtul bijuteriilor a fost o formă de răzbunare împotriva prietenei ariviste, îmbogăţite, care nu a dorit să îi finanţeze debutul literar). Însă dintr-o (posibilă) angajată a barurilor cochete devine clienta lor fidelă, datorită descurcăreţei Roberta, care își găsește mereu sponsori disponibili.

Spre deosebire de trista Goliarda, Roberta afișează dezinvoltura unui star misecuvinist. Mereu are câte un admirator în preajmă, gata să o duca la mare (cu tot cu Goliarda). Să îi plătească oricând consumaţia la niște localuri de unde se admiră cele mai frumoase priveliști ale Romei.

Reapariţia intempestivă a Robertei în viaţa Goliardei seamănă la început cu o vacanţă la Roma. Apoi devine un road trip alert (și anarhic) de la superbissima Romă din centrul istoric la periferia ei, către ceea ce amintește de borgata.

Relaţia contrastelor

©️ marlenefilmproduction (press kit from Independenta Film)

Chiar dacă este conștientă că ar putea avea lumea la picioare prin etalarea sex-appealului dublat de afișarea unei atitudini de rock star jemanfișist altoit cu alura de adolsecentă sfidătoare etichetata ca drăcușor provocator, Roberta nu vrea să uite de unde a plecat. Sub încrederea în sine afișată ostentativ se ascunde vulnerabilitatea celei ce a demarat cu puţine șanse în viaţă. Roberta bravează și flirteaza cu propria autodistrugere (este dependenta de heroină) așa cum flirteaza nonșalant, cu admiratorii ocazionali și cu Goliarda (la care se raportează precum cea experimentată faţă de burgheza închistată, pe care ar vrea să o elibereze erotic).

Relaţia dintre Goliarda și Roberta este una a contrastelor. La fel cum este și relaţia lor cu orașul. De fapt, regăsești aceeași pricepere a lui Mario Martone de a crea o simbioză între legăturile afective ale personajelor și faţetele orașelor italiene devenite simboluri, cărora le expune atât latura fermecătoare, cu monumente antice menite să invite la visare, cât și partea coșcovită, a cartierelor înghesuite, rău famate, așa cum făcuse când a reprezentat Napoli în filmul anterior, Nostalgia.

O legătură complicată

Între Goliarda și Roberta se dezvoltă o relatie precum o iubire cu năbădăi. De atractie și de putere. Roberta, cu a ei carismă, tachinează, atrage, iniţiază, atâţă dorinţa pe măsură ce demarează spre autodistrugere. De parcă ar ști că dorinţa poate fi transformată de apatica Goliarda într-o nouă sursă de energie creatoare (tot Roberta descoperă în apartamentul Goliardei paginile ce alcătuiesc manuscrisul pentru Arta bucuriei).

La început Goliarda pare victima Robertei, cea unsă cu toate alifiile. Naiva atrasă, dusă exact acolo unde vrea cea mult mai pricepută și mult mai încrezătoare în propria capacitate de seducţie. Apoi Roberta încearcă rolul vulnerabilei revoltate. Ea te face să o crezi pe Goliarda o hoaţă de povești de viaţă. Care își vede propriul interes literar în relaţia cu semenii. Nu cumva isteaţa Roberta devine cea exploatată în această relaţie ambiguă?

Reverenţa în faţa rezilienţei feminine

image: ©️ marlenefilmproduction (press kit from Independenta Film)

Dincolo de relaţia dintre experienţa dramatică, aspirațiile suspendate, regăsirea inspirației și vocația literară transformată de Mario Martone în relaţia dificilă cu tentă erotică, menită să revitalizeze legătura scriitoarei cu sursele de inspiraţie, descoperi o reverenţă în faţa rezilienţei feminine. O admiraţie pentru feminitatea nesupusă. Te întrebi dacă nu cumva evocarea Goliardei este doar un pretext pentru un film despre feminitatea descătușată, a celor ce nu mai cer voie să fie așa cum sunt.

Îi dai seama de această posibilă intenţie când apare o altă fostă colegă de detenţie, care între timp își deschisese o parfumerie ce imita luxul chiar în cartierul mărginaș din care provenea. La un moment dat, în timpul vizitei făcute de Roberta și Goliarda în parfumeria acesteia, o ușă secreta se deschide, până atunci mascată de o vitrină cu parfumuri. Ușa da spre o elegantă sală de baie. Ceea ce ar fi putut fi o scenă care să îl acuze pe Mario Martone de male gaze, de acea dorinţă de insistentă atâţare a bărbaţilor cu fantezii cu voyeurism devine mai degrabă un portal către o lume onirică.

Frumuseţea care nu se predă

©️ marlenefilmproduction (press kit from Independenta Film)

Odată deschisă ușa ascunsă din parfumerie, ai impresia că realitatea devine o butaforie. Că toată povestea despre o perioadă apăsătoare din viaţa Goliardei și a celeilalte foste deţinute nu a fost decât un trucaj, o paranteză în existenţa protagonistelor. După această scenă, reinterpretezi o alta, dedicată frumuseţii feminine. Este scena în care deţinutele mai tinere se bronzează aproape nud în curtea interioară a închisorii faimoase Rebibbia, de parcă ar fi într-un patio al unei vile istorice, sub privrile celor trecute prin viaţă, pentru care adevărata condamnare este privirea trupurilor tinere, care încă mai stârnesc dorinţa.

Aceste scene cu puternică încărcătură erotică, dublată de cea estetică, sunt o scoatere dintr-un realism dezolant ce planează ca o umbră asupra personajelor. Totodată este și refuzul ferm al lui Mario Martone de a face un film despre încarcerare, când adevărata intenţie a fost un film despre o renaștere printr-o regăsire a surselor de inspiraţie.

Un film ce poate ignora niște așteptări

image: ©️ marlenefilmproduction (press kit from Independenta Film)

Tocmai refuzul de a face un film despre experienţa dintre zidurile închisorii Rebibbia, ci mai degrabă unul despre o solidaritate feminina plină de contraste și despre o renaștere a inspiraţiei creatoare, plin de elementele specifice unui road movie urban, din Piazza del Popopolo, ce oferă una dintre cele mai frumoase imagini ale Romei baroce, până la periferia cu niște clădiri dezafectate, îi poate aduce unele critici regizorului. Prin estetica unui film de vară împănat de clișee, Fuori îi poate nemulţumi pe cei ce doreau mai degrabă un film mai grav. Mai fidel celor văzute prin ochii femeilor încarcerate, nu a celor dintr-o decapotabilă.

Mario Martone pare să fi fost conștient de reproșurile contastatarilor. Doar că a făcut un pariu care să le testeze capacitatea de a rezista în faţa unor imagini estivale seducătoare, dar total curăţate de asperităţile profunde care să fi reflectat mai fidel biografia turbulentă a unei nesupuse notorii cum a fost Goliarda Sapienza.

Şi-a restrâns trimiterile spre contextul social și politic, de la care Goliarda și generaţia ei și-au extras adesea controversat sevele inspiraţiei, la multiplele direcţii ce pleacă de la jocul tachinărilor iniţiate de Roberta. Sau de la drama celei talentate, dar condamnate la anonimat din cauza unei lumi literare încă obtuze, și a celei de la periferie, a cărei viaţă trăită in acord cu propriile aspiraţii pare să se fi terminat înainte de a începe și care simte că ar putea trăi din nou dacă ar deveni ea însăși un subiect de roman, datorită experienţelor tumultuoase avute până atunci.

Poţi vedea trailerul aici.