Pozitia a unsprezecea si domnisoarele lui Fontaine – Francezul care iubea Romania

Cătălin Mihuleac iubește Franţa. Prin urmare, nu putea să nu scrie și despre un francez care făcuse din România interbelică noua lui casă. Iar casa era plină de iubitoare de franceză, intrate apoi în rezistenţa culturală împotriva dictaturii staliniste. Cele mai bune pagini ale romanului Poziţia a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine îi sunt dedicate însă unui român din popor. El îi devenise ghidul francofon prin hăţișurile pline de contradicţii și de superstiţii al sufletului mioritic.

Un mare povestitor

Când scrie despre istoria secolului al XX-lea, Cătălin Mihuleac revizitează evenimentele reale îmbinând umorul, fabulaţia cu tâlc și toate acele detalii incomode, pe care naţionaliștii radicalizaţi vor să le ascundă, pentru a crea o imagine falsă, purificată, a unei epoci pline și de umbre ale ticăloșiei, nu numai de realizări ce au împins România spre progres. În Poziţia a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine condensează, folosindu-și talentul de mare povestitor, schimbările fără precedent din teritoriile ce alcătuiesc azi România. Descoperi curajul de la Mărășești. Deschiderea spre o lume cosmopolită, binefacerile aduse de francofonie, dar și oscilaţia între emanciparea prin modernizare și arhaismul căpos, între iubirea de ţară și xenofobia din spatele naţionalismului de tip legionar, ce făcuse România de nelocuit, urmat de influenţa crâncenei dictaturi staliniste.

Talentul de povestitor al lui Cătălin Mihuleac îl ajută să creeze o ţesătura epică savuroasă. Una încărcată de personaje pitorești, expresive, mai mult sau mai puţin caricaturale. Le aruncă pe aceste personaje în vartejul istoriei, pe care o redă în evenimente împinse la graniţa cu fabulosul. De fapt, îi restituie fabulosului rolul alegoric pe care i-l daduse de fapt povestitorul anonim. Este vorba despre povestitorul din popor. Cel ce deviază întâmplările reale spre un neverosimil pe care ascultătorii săi vor să-l folosească pe post de realitate, deoarece transmite niște învăţături și concluzii atât de natural înfiltrate în modul în care oamenii prinși sub vremuri traduc marea istorie ce îi ia pe sus în vârtejul ei nemilos.

În primele pagini ale romanului aflăm povestea unei nunţi la care sătenii descoperă că un bidiviu balegă monede de aur. Apoi aflăm că mirele este nimeni altul decât cel devenit călăuza unui francez ce avusese un rol decisiv în victoria armatei române de la Mărășești. Numele soldatului este Petru Negru. El este pasionat de folclor, mai bine zis de partea mai puţin cunoscută (și acceptată) a folclorului. Petru este și mare un poliglot. Amorezat de limba franceză așa cum este și de fata unui consul din Iasi. Pasiunea pentru limba franceză îl aduce și în preajma lui Marcel Fontaine, venit odată cu Misiunea Militară a generalului Berthelot, în 1916.

Cercetarea sufletului românesc

Înainte de a deveni profesorul vizionar al domnișoarelor francofone din ţara de adopţie, Marcel Fontaine a fost nevoit să instruiască soldaţii români pentru a-i ţine piept unei armate mult mai bine dotate și mai numeroase. Privit cu obidă mai ales de capii autohtoni ai armatei, puși pe căpătuială și pe umilit soldaţii proveniţi din rândul ţăranilor, Marcel Fontaine nu se dă bătut. Vrea să ajute armata română, însă nu cunoaște mare lucru despre sufletul soldaţilor. Îi trebuie așadar un ghid pentru a înainta în lumea sufletului românesc. Așa îl va întâlni pe francofonul Petru Negru. Încercările lui Macel Fontaine de a desluși sufletul românului este plin de episoade ce pot stârni hohote de râs. Doar lui Cătălin Mihuleac i s-a dus buhul de caricaturist mizând pe francheţea usturătoare. Mai ales când este îndreptată spre scursurile istoriei.

Pentru a reuși să ajungă la sufletul românului simplu, franţuzul trebuie să înţeleagă descolindatul. Dar în ce constă acest obicei? Ei bine, descolindatul este un colind întors pe dos. Acel colind plin de cuvinte fără perdea. Reversul spurcat, slobozit de gurile dezinhibate și vindicative ale gloatei ce își îndreaptă ura fie spre șefii din armată care umilesc, fie spre categoriile sociale sau spre locuitorii de alte etnii, devenite ţinta xenofobiei. Prezentând acest obicei, studiat și de Petru Negru, Catalin Mihuleasc dezvăluie contrastele.

Descolindatul reflectă cel mai bine sufletul românesc plin de contradicţii frapante pentru străini. Un suflet ce îmbrăţișează umorul dezlănţuit, frenezia spontaneităţii, imaginarul ce i-ar uimi până și pe suprarealiștii ce au dat tonul avangardei după ce au revizitat folclorul, dar și ura ce poate scăpa de sub control. Prin ochii lui Petru Negru descoperim un suflet românesc demn de arta naivă de la Săpânţa, dar atras și de intoleranţa ce îl face să creeze niște versuri insuportabil de umilitoare pentru a-i hărţui pe cei mai vulnerabili (este extrem de apăsătoare scena din mahalaua unde trăiau romii și evreii spre care se îndreptau colindătorii având intenţii devenite acte de vandalism).

Roman istoric, sau basm?

Reflectând istoria secolului XX, Poziţia a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine ia forma unui roman istoric având intarsii de basm și de proză absurdă. Exact ca-ntr-un basm, atât personajele pozitive cât și cele malefice iau proporţii incredibile. Cele aflate de partea binelui par nepământene într-o lume a canaliilor. Iar perioada interbelică nu ducea lipsă de astfel de canalii. Mai ales în anii ’30. De partea binelui sunt francofonul Petru Negru și franţuzul ce vrea să ridice ţara de adopţie. Să o emancipeze. Însă atât el, cât și Fontaine devin captivi în urgia armatei staliniste ce a cotropit Estul în anii ’40.

În lumea răului ce ia proporţii extreme se află toţi acei oportuniști ce s-au dat de partea cotropitorilor sovietici. Devenit un reputat cercetător poliglot, Petru Negru salvează zeci de mii de cărţi ale literaturii ruse. Face totul pentru a nu le vedea și pe ele distruse de luptele crâncene din Odessa. Dar noile autorităţi puse de Armata Roșie îl acuză de furt. Lor li se alătură și un ranchiunos elev comunist, pe care Petru îl dă afară din amfiteatru după ce vede că acesta venise la cursuri purtând în pistol. Așa cum îi alungase pe legionarii înarmaţi din sala de curs, așa avea să-i alunge pe noii extremiști de la Răsărit, care promiteau o lume mai bună, a egalităţii și a bunăstării colective.

Tot ca-ntr-un basm, în ajutorul binelui apar forţe venite de unde nu te aștepţi. De fapt, Cătălin Mihuleac îţi arată că nimic nu e ceea ce pare în viaţa lui Fontaine și a lui Petru. Evenimentele se precipită imprevizibil, dar o mână invizibilă îi pune mereu la adăpost. În toată cloaca de staliniști cărora li se alăturase drojdia societăţii autohtone apar și niște personaje care se încăpăţânează să reziste. Să mai salveze ceea ce mai poate fi salvat din lumea civilizată ameninţată de troglodiţi.

Poziţia a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine este nu numai o declaraţie de iubire pentru cultura franceză. Pentru rolul ei civilizator. Este și o reamintire a forţei pe care o au legendele. De la simboluri, ele ajung să fie resurse mobilizatoare pentru psihic. Analizând basmele, personajele ajung să înţeleagă mecanismele părţii obscure a psihicului. A părţii considerate înapoiate.

De asemenea, romanul amintește de rolul artei în salvarea personală. Unele dintre cele mai bune pagini sunt cele dedicate luptătorilor antifasciști din catacombele Odessei. Aceștia scriau proze fantastice și compuneau muzică de jazz pentru a nu înnebuni. Iar Petru Negru, din armata română ce le era potrivnică, le salvează arta clandestină. Astfel, Cătălin Mihuleac amintește de o solidaritate exitinsă. Una de neînvins.

Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas.

Te invit să descoperi și romanul Negustorul de antichităţi.