Si-n fiecare dimineata drumul spre casa e tot mai lung – Un ramas-bun plin de candoare

Şi-n fiecare dimineaţă drumul spre casă e tot mai lung poate fi cadoul plin de candoare pentru cei ce l-au descoperit pe Fredrik Backman datorită romanului Un bărbat pe nume Ove. Deși este o nuvelă, îţi dă impresia că poate cuprinde o întreagă existenţă, ajunsă la apus. Este existenţa unui bunic pasionat de astronomie. Memoria lui este asaltată de boala ce-i scufundă ultimii ani în amnezie. Doar că nepotul nu se lasă intimidat de iminenţa răului pe care nici medicina nu-l poate ţine în frâu (încă). Are propriile idei cu privire la însoţirea bunicului pe drumul greu ce îl așteaptă.

Omul care iubește până la capăt

Vei descoperi în această nuvelă unul dintre cei mai simpatici bunici din literatură. Simpatia faţă de el este întreţinută nu de atitudinea dulce. A fost un soţ morocănos, un tată mereu ocupat, dar și un partener devotat. Şi-a divinizat marea iubire. Continuă să vorbească adesea cu soţia lui, chiar și după moartea acesteia. O portă în gând. Dialogul lor imaginar pare cât se poate de real. Replicile ţi se lipesc de suflet, încât ai impresia că auzi pe fundal melodia Dance Me to the End of Love, de Leonard Cohen (bunicii erau pasionaţi de dans). Așadar, simpatia trezită de personajul central este legată mai degrabă de capacitatea lui de a iubi până la final. De a rămâne aproape de cei apropiaţi, chiar și atunci când el pare indisponibil sau rigid.

Pe cât de ocupat și absent fusese în relaţia cu fiul său, pe atât de prezent este în viaţa nepotului. Micul Noah îi moștenește dragostea pentru știinţă și curiozitatea faţă de spaţiul cosmic. Pare să calce pe urmele bunicului, spre deosebire de tatăl său, înclinat mai degrabă spre știinţele umaniste. Noah încearcă să îndulcească tristeţea bunicului rămas văduv prin ideile năstrușnice furnizate de gândirea magică din timpul copilăriei.

Iubirea bunicilor, o despăgubire

Fără a fi lacrimogene, replicile dintre bunic și nepot te înduioșează până la lacrimi. Sunt replicile unor pișicheri, presărate printre suspinele melancolice ale bunicului. Dialogorile dintre bunic și nepot alternează cu dialogurile dintre bunic și femeia iubită. Soţia bunicului alină vinovăţia unui tată care nu și-a putut înţelege copilul. Un copil având alte pasiuni decât ale lui, mergând pe un alt drum.

Şi-n fiecare dimineaţă drumul spre casă e tot mai lung devine o întrebare legată de ceea ce lăsăm în urma noastră. Este totodată o retrospectivă a legăturilor ce ne-au marcat, mai ales cele dintre părinţi și copii. În această carte vei găsi una dintre cele mai bune concluzii despre legătura transgeneraţioală: Şansa să ne răsfăţăm nepoţii este un fel de a le cere iertare copiilor noștri.

Poţi comanda volumul Şi-n fiecare dimineaţă drumul spre casă e tot mai lung de pe site-ul Editurii Art.

Te invit să descperi o altă carte bună, Într-o zi, un câine.