
La proie – Tinerii Frantei si istoria care se repeta
Irene Nemirovsky face parte din galeria femeilor interbelice de care fiecare generaţie se simte atrasă. A impresionat prin talentul precoce, prin spiritul de observaţie, prin talentul de a capta frământările unei generaţii și mai ales prin sofisticata analiză psihologică a legăturilor umane. Calităţile sale i-au facut pe mulţi să o considere o deschizătoare de drumuri pentru viitoare scriitoare curajoase, precum Françoise Sagan. La proie este unul dintre acele romane reprezentative pentru o epocă plină de crize și de tineri în derivă. Asadar, îl poţi trece pe lista romanelor fără de care nu poţi înţelege societăţile interbelice, dincolo de mitul anilor nebuni, despre care ţi s-a tot spus că au fost o petrecere continuă, un abandon hedonist.
O lectură surprinzătoare

Pentru cei ce au descoperit-o pe Irene Nemirovsky datorită romanelor Suita franceză, Neînţelegerea sau Clocotul sângelui, La proie va fi o lectură surprinzătoare. Vor putea afirma că au descoperit o altă Irene Nemirovsky. O Irene Nemirovky mult mai nemiloasă cu oamenii epocii ei. Este o Irene Nemirovsky având privirea unui chirurg în diagnosticarea maladiilor sociale. Nu mai vrea să prezinte personaje prinse în labirintul emoţiilor, al marilor iubiri. Devine mai degrabă interesată de capcanele sociale. De mecanismele puterii și ale privilegiaţilor ce transformaseră Franţa anilor ‘30 în ratarea colectivă a tinerei generaţii.
În La Proie, Nemirovsky și-a mutat atenţia de la reprezentarea marilor iubiri ce schimbă traiectorii la o singură iubire, cu efecte malefice: iubirea pentru putere. Această iubire acaparează existenţa lui Jean-Luc, fiul unui familii burgheze sărăcite. Văzând ca nu mai există ascensor social pentru dezmoșteniţii sorţii, pentru clasa de mijloc lovită în timpul Marii Crize din anii ’30, în urma prăbușirii burselor și a marilor averi, Jean-Luc își ia viaţa în propriile mâini. Așa cum știe orice tânăr care își dorește un trai pe care vremurile i le refuză: apelând la un arivism feroce.
După ce tatăl său nu i-a mai putut plăti studiile la Sorbona, Jean-Luc s-a întreţinut acceptând slujbe prost plătite. Totuși, diploma obţinută cu multe sacrificii nu i-a prea servit. În Franţa anilor ’30 nu mai erau slujbe decente pentru tinerii absolvenţi. De fapt, nu mai erau aproape deloc, pentru nici o categorie de tineri. Pe ei îi aștepta o viaţă caracterizată de pauperitate. Însă Jean-Luc nu avea de gând să se resemneze. Alesese să-și urmeze planul de a intra în lumea oamenilor influenţi. Dorea să trăiască precum bărbaţii din înalta societate. Sa cucerească Parisul.
Visând să reușească în viaţă cât mai rapid, Jean-Luc își dă seama că trebuie să se căsătoarească. Aleasa trebuie să fie moștenitoarea unei familii bogate. Așadar, o seduce pe Edith, fiinca unui bancher cu puternice legături în mediul politic. Doar că descoperirea privind averea socrului său îl dezamăgește. Acesta ajunge peste noapte falit, în urma unor decizii financiare dezastruoase. Văzând că nu poate intra în saloanele înaltei societăţi preluând influenţa de care se bucură socrul său bancher, Jean-Luc decide să intre în serviciul unui renumit politician. Începe astfel să plătească preţul pentru ascensiunea socială prin folosirea altcuiva.
Ascensorul puterii
La proie este un roman al puterii. Sau al puterii care înlocuiește ascensorul social firesc, bazat pe resurse, cu parvenitismul. Jean-Luc înţelege extrem de bine noile reguli ale societăţii. Își mai dă seama că-n Franţa epocii sale, pentru a trăi decent era nevoie de alăturarea unui grup de oameni influenţi. Datorită iubitei sale, Edith, ajunge la petreceri unde sunt invitaţi cei mai influenţi oameni ai ţării. Devine chiar șeful de cabinet al unui dintre ei. Astfel, iluzia puterii și a urcării până-n varful piramidei sociale ajung să-i stăpânească viaţa.
Conturând lucid un personaj precum Jean-Luc, Irene Nemirovsky aruncă o privire neînduplecată asupra unei epoci după care visătorii zilelor noastre mai suspină. De fapt, Irene Nemirovsky scrie cum mulţi îndrăgostiti de Parisul din generaţia lui Fitzgerald nu au reușit. Privind spre marea disperare, spre o inechitate socială ce nu părea să aibă vreun leac. Astfel, Nemirovsky se dovedește a fi nu numai un observator demitizant al epocii sale. Impresionează mai ales prin empatie, prin capacitatea de a se pune în pielea celor din alte medii.
Biografia lui Irene Nemirovsky este cea a unei tinere din înalta societate. Însă mediul burghez extrem de rigid nu a împiedicat-o să iasă din bula selectă. În romanele sale poţi identifica fronda în raport cu mediul din care provenise. Toate personajele ei din lumea bună par să se răzvrătească împotriva normelor. Mai ales personajele feminine, care își asumă libertăţi nepermise celor obsedate de propria reputaţie. Când nu scrie despre burghezele care tânjesc după razvrătirea eliberatoare, Irene Nemirovsky scrie despre marginali, despre cei mai săraci oameni ai marilor orașe. Datorită observării precise a pauperităţii se apropie de Zola, chiar dacă nu folosește naturalismul, ci își păstrează o fărâmă de candoare vecină cu melodrama exact când ar fi putut tăia în carnea vie a degradării umane.
Irene Nemirovsky, o mare cititoare
La proie ne-o dezvăluie pe Irene Nemirovsky în postura unei cititoare avide. O cititoare abilă în extragerea esenţelor din marii clasici pentru a le adapta la problemele timpului ei. Prin modul în care descrie caricatural oamenii puterii și cinismul tinerilor ce vor să ajungă în cercurile privilegiaţilor anulând în ei orice fărâmă de compasiune, îţi amintește de romancierii secolului al XIX-lea, precum Balzac și Flaubert. Jean-Luc pare desprins din lumea scriitorilor clasici interesaţi de oscilaţia între eșuarea în pauperitate prin efectele zdrobitoare ale macanismelor sociale manevrate doar de privilegiaţi și ascensiunea cu preţul unor compromisuri dezumanizante.
De asemenea, primele pagini, în care este descrisă ruina iminentă a familiei lui Jean-Luc, reflectată de casa unde paragina ia locul strălucirii, amintesc de acele decoruri demne de o piesa scrisă de Cehov, în care marile familii trebuie să renunţe nu numai la gloria de altădată, dar și la posesiunile de care se legase istoria afectivă transgeneraţională. De altfel, Nemirovsky i-a dedicat și o biografie lui Cehov. Așadar, îl poţi numi patronul ei spiritual, la care apelează ori de câte ori deplânge ruinarea unei lumi vechi.
Un roman cameleonic
Descriindu-și epoca, Irene Nemirovsky te năucește. Exact când ai impresia că mai există o cale de scăpare din mizeria interioară, îţi dă de înţeles ca ștafeta arivismului este preluată dezinhibat și fără pic de remușcare de viitoarea generaţie. Fratele lui Jean-Luc îl imită. Visează să-i ia locul în lumea celor având putere politică. Se agaţă de el pentru a cuceri la rândul său Parisul prin abilitatea de a îngurgita compromisuri. Reflectă astfel o generatie de adolescenţi pervertiţi înainte de vreme. O generaţie care nu mai visează la revolta idealistă, ci doar la șlefuirea parșiveniei. Fratele lui Jean-Luc se constuiește pe sine asemenea celor ce nu vor să schimbe lumea strâmbă. Devine astfel simbolul unei lumi diforme, în care evoluţia este înlocuită de supravieţuirea darwinistă poleită cu strălucirea înaltei societăţi.
În ciuda privirii nemiloase, La proie are și multe pagini pline de acalmie melancolică. Pagini care te fac să verși o lacrimă de compasiune atunci când vezi că Jean-Luc și victimele sale încearcă să se mai agaţe de o fărâmă de compasiune, de nevoia de afecţiune, considerate slăbiciuni de neiertat în noile cercuri înalte în care au ajuns. Astfel, La proie te sperie, îţi provoacă dezgust prin descierea arivismului rece, dar te și emoţionează prin prezenţa personajelor feminine cărora le revine rolul de a restabili echilibrul prin re-umanizare.
Semnalul de alarmă încă valabil
Deși a fost scris cu aproape o sută de ani în urmă, La proie este un avertisment ce nu a expirat. Irene Nemirovsky a fost și o mare vizionară. Ne-a avertizat asupra unui viitor în care trecerea de la adolescenţă la maturizare nu se face prin găsirea unor modalităţi sănătoase de a pune în practică idelaurile, ci prin considerarea acestor idealuri umaniste drept rușinoase, penibile, nerealiste, incompatibile cu succesul înţeles doar ca sinonim al ascensiunii, al vizibilităţii sociale. Generaţia lui Irene Nemirovsky fusese a tinerilor deposedaţi brutal de idealuri în vremea crizei. Treziţi în faţa unui ascensor social blocat la etajele inferioare, s-au derabasat de visuri. Sunt tinerii oricărei epoci marcate de crize sociale și economice, de inechitate.
Poţi comanda romanul de la librăria franceză Kyralina.
Te invit să citești și despre cartea Le livre des soeurs.
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.
Nordic Festival 2025
9 februarie 2025Il Cinema Ritrovato on Tour – Bucuresti 2025
5 februarie 2025
Leave a reply Anulează răspunsul
Cautare in site
Informatii Contact
Puteti lasa un mesaj privat pe aceasta pagina de facebook dedicata
Cele mai vizualizate
Recenzii Aleatorii
-
Nordic Film Festival 2022
22 august 2022 -
Mult mai sus de al noualea cer – Un carusel de vieti
4 decembrie 2023 -
Alcarras – Ultima vara in livada
22 iulie 2022