Il buco/Grota – O altfel de vacanta in Calabria
Pentru cinefilii îndrăgostiţi de Italia, mai ales de ţinuturile Sudului însorit, vara ar fi incompletă fără un film venit din ţara preferată. Cum să-ţi imaginezi un refugiu în faţa caniculei fără o sală de cinema unde răcoarea să nu fie dublată de răsfăţul vizual oferit de albastrul marin intens, de imagini pitorești cu străduţele șerpuitoare din orașele vechi luminate de razele ce îmbracă zidurile în sclipiri de miere în amiezile dogoritoare, sau de nuanţele răpitoare dinaintea înserării devenite fundalul cupolelor sau al scenelor cu farmec rustic? Il buco/Grota promite să fie tot un film dedicat acelei Italii care ne seduce vară de vară. Doar că pune un văl de mister peste intensitatea fremătătoare a vieţii merdionale și ne coboară în liniștea absolută, la aproape 700 de metri sub pământul Calabriei, dincolo de intrarea unei grote ce se dovedește a fi una dintre cele mai adânci peșteri din lume.
Un cadou vizual
Il buco poate fi considerat un cadou vizual oferit celor dependenţi de Italia drumeţiilor montane. Celor ce preferă ca după clipele de voluptate estivală oferite de priveliștile strălucitoare dintr-un golf sicilian sau calabrez să se aventureze la altitudini mai mari. Să descopere sate cioplite-n piatră, ascunse prin văi uitate de autorii ghidurilor turistice. Aici speră să descopere acea Italie profundă, autentică, sinceră, uneori abraziv de sinceră, mai ales cu străinii ce trebuie să dovedească imediat că nu sunt intruși, ci oameni de încredere, conștienţi de cutumele ancestrale.
Un astfel de sat ancestral, uitat de timpul nostru, este și cel din regiunea unde se află Parco Pollino. Rolul străinilor este luat, în anii ’60, de speologii curajoși veniti să exploreze o grotă. Mai bine zis, să îi găsească adâncimile absolute, capătul. Aruncă hârtii aprinse de flăcări pentru a încerca să afle, superficial la început, dacă au în faţa lor o beznă sub forma unui puţ hrăpăreţ, ce-ar putea să-i înghită. Flacăra străbate abisurile ce par un hău demonic. Îţi și imaginezi legendele moștenite de calabrezii din regiune despre acea grotă. Locul se numește Abisul Bifurto și va rămâne în istoria speologiei.
Abisul Bifurto se află în mijlocul unui peisaj rustic pictural. În apropiere sunt căsuţele din piatră, care după înserare par adâncite în noaptea primordială. Aflat într-o vale uitată de curgerea prezentului, satul pare închis în propriul timp. Imaginile captate te fac să te întrebi dacă nu cumva regizorul Michelangelo Frammartino a fost captivat de liniștea dublata de mister din picturile ranascentiste bucolice, inspirate din cele flamande. Însă au grijă să-ţi reamintescă apoi de realitate.
Satul calabrez
Nu rămâi mult în iluzia picturală când vezi satul calabrez. Localnicii sunt cât se poate de conștienţi de existenţa unui alt timp decât al lor. În fiecare seară (mai ales tineretul), se duc la barul improvizat într-o casă veche de secole pentru a se uita la emisiunile de divertisment. Privesc acea Italia ce-și trăiește frenetic o vârstă de aur imortalizată în imagini demne de La dolce vita, rămasă un mit din lumea cineaștilor iconici.
Totuși, aceeași săteni își văd zilnic de ale lor. De ciclicitatea unei existenţe nealterate de modernitate. O existenţă ce de multe ori se rezumă la sunetele venite parcă din altă lume. Sunetele ciobanului, devenit el însuși un personaj expresiv. Amintindu-ţi de talentul înnăscut al unor actori demni de un film neorealist, acest personaj se rezumă doar la niște sunete aparent fără sens. Cu ele își cheamă animalele. Repetitivitatea acestor sunete capătă rolul unei incantaţii, a unei reîntoarceri securizante la ritmul continuităţii ancestrale. Ciobanul nu este un primitiv ostil, ci un păstrător al locului. Parcă dornic de a le reaminti speologilor veniţi de departe, din Nordul progresului alert, că au ajuns de fapt într-o altă lume.
Sunetele naturii
Premiat la Festivalul de la Veneţia, filmul Il buco este de neratat pentru cei ce vor o altfel de vacanţă. Una în care să nu audă decât sunetele naturii. Regizorul Michelangelo Frammartino lasă natura să se desfășoare. Să umple ecranul, nestingherită de guralivii turiști. Peștera având niște adâncimi ce par nelumești este prezentată solemn. Totuși, nu pare înfricoșătoare (până la capăt). Nici măcar pentru cei ce se tem de propria claustrofobie.
Ori de câte ori lumina străpunge întunericul, peștera este inundată mai degrabă de mister. Speologii de un calm ușor contemplativ, în ciuda eforturilor de atleţi cărora li se solicită să-și depășească limitele, par niște personaje taciturne din picturi. Ţi-i și imaginezi pe Caravaggio sau pe Georges de La Tour veniţi în secolul XX pentru a imortaliza expediţia cu al lor clarobscur magic-insolit. Este acel joc de lumini și umbre gata să transforme peștera și siluetele curioșilor speologi într-o intersectare a splendorii cu tenebrele din adâncimi, devenite mai degrabă sursă de mister vital pentru plăcerea estetica decât de angoasă în preajma unui pericol nedefinit.
Il buco trece dincolo de ineditul informaţiilor știinţifice. Se îmbină arta fotografică, reportajul neintruziv, elementele ficţiunii și ale documentarului. De aceea Il buco impresionează precum o poezie vizuală. De fapt, poţi spune că doar un italian putea tranforma expediţia unor speologi în poezie și pictură. Că doar el, cuprins de fiorul estetic (sau poate doar un japonez), putea lăsa de-o parte cadrele demne de un film de acţiune, bazat pe suspansul pericolului, preferând să renunţe la naraţiuni dense, la scenele în care pericolele brăbușirii în gol ar fi pompat adrenalina necesară unui film alert, care să nu plictisească.
Liniștea netulburată a coborârii
Regizorul a preferat să renunţe la dialoguri, la întâmplări palpitante, la imaginile contorsiunilor în faţa pericolului ce pândește în inima abisului. A reușit în schimb să te scufunde în liniștea coborârii din albastrul cerului calabrez la întunericul imprevizibil al peșterii căreia nimeni nu-i descoperise până atunci capătul (dacă într-adevăr existase unul).
Nu te întrebi ce relaţii există între personaje. Nici între speologii veniţi din modernitate și acei săteni arhaici, deveniţi deodată mai curioși decât speologii. Nu este nevoie. Trebuie să renunţi la a mai privi ecranul prin ochii celui obișnuit cu naraţiunea. Trebuie să te lași scufundat în imagini. Şi atât. Să te abandonezi în ritmul unui alt timp. Iar Frammartino știe cum să unească într-un singur timp oameni veniţi din lumi diferite. Nu de alta, dar pentru cei veniţi din Nord, ţinuturile cu vechile cutume ale Sudului par la fel de neexplorate precum peștera misterioasă.
Odată daţi jos din trenul ce-I lasă într-o gară uitată-n pustietate, așa cum vezi în imaginile din ţinuturi inaccesibile precum Patagonia, speologii devin niște siluete mărunte, anonime. Niște figuranţi chemaţi să-și joace rolul pe fundalul unui peisaj ce pare atemporal după înserare. Departe de forfota orașelor universitare, unde își prezintă descoperirile, speologii se lasă purtaţi prin timpul sătenilor. În timp ce ei explorează peștera, cu tenacitate și răbdare, ciclicitatea ancestrală nu se lasă tulburată. Când nu își manifestă curiozitatea cu privire la obiectele folosite de speologi, satenii continuă succesiunea evenimentelor ce despart viaţa de moarte, pregătind marea trecere a unui cioban ajuns la capătul propriului timp.
Filmul mai surprinde și o alternanţă alegorică dintre moarte și speranţa încurajantă dată de lumina ce sfâșie măruntaiele pământului. Nu este o alegorie exploatată simplist și ostentativ de regizor. Așa cum a făcut cu toate scenele din film, îţi dă libertetatea de a-ţi proiecta propriile gânduri.
Il buco, dincolo de a fi un film în care vizualul vorbește, îţi mai propune un exerciţiu. Te întreabă cât de mult ti-ai permite să te lași înconjurat de liniștea unui timp încetinit. Așadar, pe lângă revelaţia expediţiei în peșteră, descoperi și o invitaţie la o experienţă cinematografică insolită. Chiar și atunci când este comparată cu genul documentarelor observaţionale, reduse la vizualul mut.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să descoperi și filmul Alcarras.
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.
Cheia din Smirna – Drumul spre amintiri vechi de secole
8 noiembrie 2024Tacerea Seherezadei – Povesti din Smirna cosmopolita
7 noiembrie 2024UrbanEye Film Festival 2024
4 noiembrie 2024
Leave a reply Anulează răspunsul
Recomandari
-
Las noches de Flores – O calatorie plina de suspans prin Buenos Aires
20 decembrie 2022 -
37 de carti ne asteapta in septembrie 2022
8 septembrie 2022
Cautare in site
Informatii Contact
Puteti lasa un mesaj privat pe aceasta pagina de facebook dedicata
Cele mai vizualizate
Recenzii Aleatorii
-
Bucharest Jazz Festival 2023
6 septembrie 2023 -
Congo Jazz Band – Cicatricile memoriei colective
7 noiembrie 2023 -
Hoinar. Carnaval 2024
11 mai 2024