Tunelul – O poveste a carei intensitate va creste imprevizibil

Tunelul este un roman care atrage datorită personajului feminin misterios, devenit obsesia personajului central (un pictor avangardist din Buenos Aires). Enigmele ce înconjoară precum niște umbre acest personaj feminin hrănesc o poveste a cărei intensitate va crește imprevizibil. Ernesto Sabato reușește să îmbine calităţile unui roman psihologic, despre o minte pe care obsesia o acaparează fatal, cu tensiunea unui crime thriller.

Tunelul, un roman înșelător

Ernesto Sabato a scris un roman înșelător. Ţi se pare scurt, așadar ușor de parcurs, mai ales că unul dintre ingrediente este suspansul, care de obicei stimulează ritmul febril al unei lecturi.

Încă de la început afli că povestea din roman include și o crimă pasională. Contrar unei reţete de roman cu accente de thriller, autorul crimei este dezvăluit chiar în primele pagini. De fapt, romanul Tunelul este confesiunea unui pictor pe nume Juan Pablo, faimos în Buenos Aires, care a ucis-o pe femeia considerată marea lui iubire.

Să nu te aștepţi neapărat la genul de roman-confesiune bazat pe anatomia remușcării. Personajul central nu dă prea multe semne de remușcare. Dar nu este lipsa de remușcare a ucigașului cu sânge rece. Pictorul acuzat de crimă nu își exprimă regretele deoarece este mult prea concentrat asupra labirintului său psihic. Rememorându-și relaţia cu femeia căsătorită pentru care dezvoltase o mare obsesie, nu mai ajunge la remușcare deoarece se pierde prin culuarele propriilor gânduri și închipuiri.

Pictura stranie și instalarea obsesiei

Atracţia transformată în obsesie apare brusc, în timpul unui vernisaj. Una dintre operele importante expuse este și tabloul straniu al lui Juan Pablo. Tabloul său a fost realizat pentru cei având simţul detaliului. Puţini au fost capabili de a sesiza acel amănunt care transformă pictura într-un mesaj ambiguu, plin de stranietate. Printre vizitatorii atenţi la detalii se află și enigmatica Maria, femeia de care se îndrăgostește pictorul.

După finalul vernisajului, pictorul Juan Pablo Castel rătăcește printr-un Buenos Aires interbelic, visând la reîntâlnirea cu femeia intrigată de pictura lui. Exact când își pierduse orice speranţă, o reîntâlnește întâmplător și o abordează. După lungi plimbări prin Buenos Aires, între ei începe o legătură amoroasă. De fapt, legătura pare să fie mai degrabă în mintea pictorului.

Misterul personajului feminin

În amintirile pictorului, Maria se joacă abil cu psihicul lui. Nu îi oferă certitudini și îi ascunde la început că este deja căsătorită, soţul ei fiind un bărbat din zona selectă a capitalei argentiniene.

Deși pare omniprezentă, femeia devenită obiectul obsesiei rămâne un personaj care nu ţi se dezvăluie direct. Ea este o întrupare a dorinţei de a lupta cu însingurarea și de vindecare a unui orgoliu masculin rănit. Imaginea ei plutește în secret. Nu ai certitudini cu privire la intenţiile acesteia. Tot ce vei ști despre o presupusă viaţă dublă, misterioasă, dusă de aceasta, va fi până la urmă filtrată de gelozia pictorului îndrăgostit.

Prin labirintul unui psihic acaparat de obsesie

Presupusele secrete ale personajului feminin construiesc un veritabil univers interior labirintic în lumea pictorului Juan Pablo. Rătăcind prin acest labirint, pictorul va agoniza. Va simţi disperarea și își va transforma imaginaţia într-un film al scenariilor cu privire la femeia care minte, care vrea să înșele, să se joace fără milă cu mintea lui.

Scurta legătura dintre pictor și personajul feminin devenit victima sa oscilează între acalmia tandră și reproșurile din ce în ce mai dureroase. Pe măsură ce descoperă și alte prezenţe masculine în viaţa celei de care s-a îndrăgostit, Juan Pablo simte cum obsesia pune stăpânire febril pe el. Își pierde controlul verbal, iar gesturile jignitoare apar precum o furtună iscată din senin.

Femeia devenită un joc al oglinzilor

Obsesia care va duce la crimă transformă imaginea femeii din mintea pictorului într-un joc de oglinzi. Îţi va fi greu să o caracterizezi pe Maria. De fapt, ajungi să te întrebi dacă nu cumva romanul folosește confesiunea despre o relaţie pasională transformată în crimă pentru a te face să îţi pui întrebări despre mecanismele psihicului uman.

Ernesto Sabato pare să urmarească autopsia psihologică. Transformă romanul într-o pictură a însingurării, având ca personaje ale unei compoziţii pline de umbre un bărbat însingurat și o femeie ce își are propriile secrete.

Cu toate că pare lipsit de consistenţă, personajul feminin are un rol bine conturat. Prin amânarea unor răspunsuri ferme legate de viaţa ei, femeia evazivă permite golurilor să confere tocmai acea consistenţă demnă de un thriller psihologic sofisticat. Acţiunile și reacţiile ei devenite mult prea derutante pentru așteptările pictorului înteţesc suspansul. Cu fiecare amânare a unui răspuns ferm la întrebările amantului său, personajul feminin conduce evenimentele spre un ritm palpitant.

Tunelul, un roman apreciat de fiecare generaţie

Romanul Tunelul a fost apreciat de fiecare generaţie datorită modului în care Ernesto Sabato a reinterpretat reţeta clasică a unui roman detectivistic. Punctul de greutate al naraţiunii nu mai este viaţa secretă a criminalului. Ancheta nu se mai concentrează asupra lui, deoarece îţi este dezvăluit încă de la primele rânduri. De data aceasta vei urmări o anchetă care vrea să valideze corectitudinea motivelor. Doar că personajul feminin, așa cum ne este prezentat în confesiunea amantului criminal, devine complicat.

Cititorul devine un detectiv

Personajul feminin va fi din ce în ce mai greu de înţeles. Certitudinile ţi se dizolvă pe măsură ce te vei apropria de episodul crimei rememorate în celula închisorii. Uneori ai impresia ca admiratoarea pictorului își are prorpriul plan, propriul trecut ascuns, tenebros. Alteori te întrebi dacă nu cumva toate secretele Mariei au fost inventate de mintea contorsionată a unui psihopat însingurat.

Nu numai personajul masculin având minţile rătăcite în labirintul obsesiei va provoca multe confuzii. Maria va jongla la rândul ei cu verdictele și ipotezele cititorilor. Exact ca-ntr-un roman poliţist în care un anchetator va încerca să pună cap la cap toate indiciile. Doar că-n rolul anchetatorului este cititorul. Indiciile și căutarea lor nu vizează asasinul. El știe cum să-și facă portretul, folosind reflecţia plină de francheţe. Majoritatea indiciilor sunt folosite pentru a înţelege de ce personajul feminin s-a lăsat ușor, ușor transformat în obiectul obsesiei. Te vei întreba dacă nu cumva își are propriile planuri scăpate de sub control.

Coregrafia detaliilor

Pentru a menţine viu chiar și interesul acelui cititor având o toleranţă scăzută în faţa personajelor pierdute în propriile introspecţii care pot încetini frustrant ritmul lecturii, Ernesto Sabato plănuiește o coregrafie plină de magnetism a detaliilor, a tergiversărilor. Coregrafia este susţinută de tendinţa lui Juan Pablo de a răstălmăci fiecare propoziţie a Mariei.

În fiecare simplă replică spusă de Maria, Juan Pablo vede niște dovezi ale înșelătoriei. Asemenea unui anchetator, el vrea să-i depisteze ezitările, scăpările și neconcordanţele ce se ascund până și-n cea mai banală frază. Astfel, se poate spune că marele Ernesto Sabato a împușcat doi iepuri dintr-o dată. A demonstrat că poate scrie un roman cu tentă filosofică, despre marea singurătate umană, în tradiţia unor mari colegi de generaţie, printre care și Albert Camus. Totodată, a reușit să își apropie romanul de cât mai mulţi cititori, interesaţi mai degrabă de thrillere.  

Poţi comanda romanul și de pe site-ul LibHumanitas.

Te invit să descoperi și articolul despre cartea Prietena mea, Natalia.