Filme europene si nord-americaneRecenzii filme bune

Viaggio in Italia – Regasirea cuplului in splendoarea frematatoare

image: IMDB
275views

Viaggio in Italia (Journey to Italy) este un răsfăţ vizual pentru cei ce visează la vacanţe meridionale. Îi va seduce mai ales pe cei îndrăgostiţi de acea Italie a Sudului neliniștit, unde viaţa palpită în fiecare lucru și unde fiecare senzaţie este amplificată sub lumina cotropitoare.

Filmul îi va fermeca și pe nostalgicii după vremuri apuse. Lor le dă impresia că a reușit să imortalizeze, să încapsuleze, într-o vară eternă, acea lume a splendorii efemere. Este lumea unui Sud unde autenticitatea pitorescului nu era invadată de turismul de masă. De la balconul unui hotel elegant din Napoli încă se mai auzeau nestingherite vocile pescarilor, ale rătăcitorilor care în zori trezeau orașul cu melodicitatea sfâșietoare a cântecelor meridionale tradiţionale, compuse pentru inimi rănite.

Ritmul unui oraș

image: https://www.timeout.com/movies/journey-to-italy

În tradiţia neorealistă, iconicul cineast Roberto Rossellini a știut să capteze ritmul unui oraș fremătător precum Napoli în contrast cu acea langoare mediteraneană, de timp dilatat, asociat huzurului pe insulele dimprejur, printre care și faimoasa Capri. A intuit că peste ani oamenii vor căuta în frumuseţea vizuală a unui film italian o spărtură în cotidian, o lume a timpului estival molcom, răbdător.

Frumuseţea filmului Viaggio in Italia va fi amplificată de nostalgia celor deveniţi cinefili datorită întâlnirii providenţiale și timpurii cu filmele italiene postbelice. Imaginile alb-negru în care, paradoxal, viaţa italienilor de după război avea atâta culoare, transformă sala unei cinemateci într-o mașină a timpului, într-o oază de visare estivală.

Viaggio in Italia te vrăjește datorită acelui ritm ce te face să te simţi asemenea unui călător. Un rimt când temperamental, ce ţine mai mult de mrejele unui oraș meridional încins de trăiri precum o magmă, când leneș, asociat acelei toropeli ce te pregătește pentru voluptatea siestei (acel repaos magic pe care doar cei din ţinuturile calde îl pot savura și înţelege).

Totodată, Viaggio in Italia este considerat unul dintre cele mai bune filme despre cuplu. A fost apreciat mai ales datorită mesajelor imprevizibile. Pare simplu, compus aproape în totalitate din scene și dialoguri fără prea multe răsturnări sau trepidaţii. Apoi surprinde până la răscolire prin acele proiecţii făcute de fiecare spectator în parte. Mai bine zis, fiecare spectator va înţelege diferit intenţiile celor doi parteneri -Katherine și Alexander – interpretaţi de Ingrid Bergman și de George Sanders.

Un cuplu de englezi pierduţi în Napoli

Katherine și Alexander formează un cuplu din înalta societate engleză. La începutul filmului îi vedem în drum spre sudul Italiei. Aflăm astfel că au venit pentru a încheia o tranzacţie în seducătorul Napoli. Este vorba despre vânzarea unei vile moștenite de la o rudă îndepărtată. Aceasta fusese îndrăgostită de Italia meridională, unde se și retrăsese după finalul Războiului.

Încă de la prima scenă îţi dai seama că urmează să vezi un film despre un cuplu aflat în impas. Dar nu este orice fel de cuplu. Este mai degrabă unul în care eticheta, eleganţa gesturilor și înăbușirea oricărei forme de exeteriorizare spontană a trăirilor dureroase poate deveni o ameninţare la adresa echilibrului în doi.

Problemele partenerilor nu sunt precizate clar, sub forma unei deconspirări. În Sudul ce trece de la picoteala sub soarele impetuos al amiezilor petrecute în grădinile vilelor cochete din Capri la furnicarul ce dă în clocot pe străzile din Napoli, cei doi parteneri par mai degrabă un aisberg. Unul pe care nici dogoarea meridională nu-l topește. Asemenea unui aisberg, toate sensurile emoţiilor exprimate discret stau ascunse. Noi nu zărim decât varful aisbergului. Restul vine din propriile noastre interpretări date scenelor.

Contrastul dintre lumi

Cei doi parteneri nu se lasă contaminaţi de exuberanţa din jur. Așadar, nu devin ei înșiși niște vulcani activi, gata să-și lase reproșurile să dea în clocot. Își aruncă în schimb aluzii ironice, în rafinatul stil englezesc. Replicile rămân sumare. Dialogurile sunt terne, sobre, la fel și expresivitatea. Autocontrolul rămâne la același nivel al educaţiei aristocrate. Chiar și cu preţul sacrificării autenticităţii (mai ales în relaţie cu sine). Prin urmare, partenerii nu își ies din calmul britanicului burghez ce ţine la aparenţe. Nici măcar atunci când devin geloși. Erupţia afectivă este amânată de aluzii. Aluziile promit și confruntări decisive, lamuritoare, dar apoi sunt îngheţate de tăceri.

Tocmai această lipsă a comunicării verbale autentice sporește interesul. Incită cinefilul pasionat de psihologie, invitând la analizarea propriilor interpretări. La validarea propriilor filtre de percepţie a celuilalt și a unei relaţii.

Spectatorul devine un arheolog

image: https://www.filmmakerfest.com/FilmFestival/1000

Plasat într-o zonă cuprinsă de febra săpăturilor arheologice, acest cuplu transformă spectatorul într-un căutător. Într-un explorator al adâncurilor psihologice, al misterului. Al unui alt cod afectiv ce ţine de altă civilizaţie, de altă cultură.

Tăcerile personajelor, ezitările în preajma unei confruntări dureroase, ironia seacă (dar nu mai puţin usturătoare) devenită mecanism psihologic defensiv, precum și adevăratele motive din spatele replicilor tăioase vor fi interpretate în funcţie de grila psihologică a fiecărui spectator.

Roberto Rossellini pare să se fi rupt de tradiţia predecesorilor. În locul unei fresce amoroase abundente pe fundalul din Napoli preferă un tablou neîncărcat. Dinamismului meridional din fundal i se opun personaje aproape statice, opace. În acest tablou, imaginea cuplului este înconjurată de o aură de mister. Mai ales când este vorba despre personajul feminin.

image: https://mubi.com/it/films/journey-to-italy

Aura de mister este dată de folosirea inspirată a elementelor antice. Unele dintre cele mai frumoase cadre sunt fie cele în care vedem chipul visător al lui Ingrid Bergman apropiindu-se de cel al unei enigmatice statui antice, fie siluetele cuplului rigid pe fundalul ruinelor ce nu și-au pierdut din grandoare. În imaginea cuplului pe cale să se ruineze, adevăratele ruine capătă vivacitate alegorică. Te fac să te întrebi dacă nu cumva frumoasele vestigii de mii de ani fac din imaginea cuplului din prezent o parodie.

Un film cu o altă perspectivă

Viaggio in Italia este un film înșelător. De fapt, este mai mult decât un simplu film despre un cuplu gata să se departă. Sau decât un film despre eternul șoc cultural prin care trece un străin manierat, obsedat de păstrarea etichetei, într-un oraș furnicar precum Napoli, unde emoţiile plesnesc nestingherite odată cu viaţa care freamătă pe străzi.

Asemenea cineaștilor din generaţia sa, Roberto Rossellini știa cum să facă un film la care să te gândești multă vreme. Şi nu numai datorită frumuseţii vizuale, ci multrstratificării. Alăturându-se unor cineaști italieni vizionari și inovatori care au depășit canoanele neorealiste (din care s-au hrănit initial), pleacă de la o situaţie simplă (dar universală) pentru a te invita să-i descoperi straturile treptat.

Datorită misterului în care își închide cuplul, poţi spune că Rossellini anticipase alte filme-cult. A prezis de fapt schimbările aduse de viziunea unui Antonioni asupra construcţiei unui personaj. Așa cum iconicul cuplu din La notte, interpretat de Marcello Mastroianni și de Jeane Moreau are la dispoziţie doar câteve ore dintr-o petrecere nocturnă într-un ambient ce reflectă obsesia pentru stilizare, pentru potolire a exceselor în manifestarea unor emoţii puternice, în timp ce atmosfera din jur permite doar excesele hedoniste, cuplul din Viaggio in Italia are doar câteva zile pentru a lua marea decizie de a se destrăma (sau nu).

Dacă personajele din La Notte sunt aruncate în hedonismul unei petreceri luxoase pentru a-și dezlănţui emoţiile reprimate, pentru a da măștile jos, personajele create de Rossellini trebuie scoase mai întâi din mediul lor unde eleganţa devine un pretext inconștient pentru evitarea unei comunicări autentice, empatice. Sau pentru înfruntarea problemelor.

O viziune sofisticată

Asemenea unui psiholog uns cu toate alifiile dinamicii de cuplu, Rossellini își provoacă salvator personajele. Ştie că au nevoie să rostească un adevăr incomod ce aproape că-i sufocă de ani de zile. Acestea își dau seama că nu prea știu multe unul despre celălalt. Nu la nivelul profunzimii afective. De fapt, călătoria în Italia este primul eveniment în care ajung să comunce autentic. Să-și desprindă (măcar parţial) măștile sociale, oricât de incomod sau dureros ar fi.

Din modul în care își obligă personajele să își facă destăinuiri nebănuite legate de ceea ce simt apare și multistratificarea perspectivelor. La început ai impresia că este un film despre guralivii italieni din Sud și despre cei ce nu îi înţeleg. Apoi îţi dai seama că adevărata intenţie nu este de a expune caricatural șocul cultural.

Viaggio in Italia nu este despre impresiile pripite, bazate pe stereotipuri, ale călătorului manierat în dezinvoltul Sud. Nu este nici măcar despre reflecţia regizorului italian asupra modului în care spectatorul se așteaptă să vadă reprezentat un oraș meridional. Genul acela de oraș pe care îl asociezi cu apropierea gloriei de ruină, cu învecinarea palatelor monumentale cu locuinţele coșcovite, și în care zgomotele impetuoase ale străzilor sunt precum valurile care se sparg de zidurile străduţelor înguste, șerpuitoare, unde mai degrabă totul pare de un carnal ostil acelei liniști de care are nevoie introspectivul ridicat deasupra chemărilor pulsionale.

De fapt, Rossellini are un mesaj mult mai abisal prin multistratificarea perspectivelor. Folosind culoarea locală, îi deschide drumul lui Antonioni atunci când vorbește despre contrastul dintre autenticitatea emoţională și alienare, dintre naturaleţea afectivă și baricadarea în artificialul defenselor iluzorii folosite pentru refularea trăirilor.

Aparent, filmul este despre un cuplu epiza(n)t emoţional, dar care salvează aparenţele prin manierele fine. Apoi devine oglinda unei societăţi. La fel ca personajele elegante din filmele anilor ’60 și ’70, burghezii din Viaggio in Italia par niște manechine. Doar că aplatizarea lor este mult mai evidentă, fiind în contrast cu mediul fremătător din jur. Așadar, datorită vieţii care mustește a napolitanilor, personajele sunt nevoite să devină conștiente de propria inautenticitate.

Filmul și orasul

Prin explorarea fundalului citadin meridional, filmul devine stratificat. La fel ca-n orașele vechi de mii de ani, există stratul de la suprafaţă. Aici sesizezi ceea ce este evident: conflictul mocnit din cuplu. Apoi începe să ţi se dezvăluie stratul mult mai abisal. Nu întâmplător este ales ca fundal un Napoli cu împrejurimi devenite șantiere arheologice. Există și o arheologie emoţională în acest film. Când personajul lui Ingrid Bergman vede cum este descoperită povestea unui cuplu din Pompeii, are o revelaţie despre propria legătură de cuplu ameninţată de un divorţ.

Cei îndrăgostiţi de arta Antichităţii greco-romane vor aprecia modul în care sculpturile, vestigiile și ruinele sunt reprezentate în film. Nu vezi doar o succesiune de imagini pentru turiști, ci unele cu sens metaforic. Iar frumuseţea vizuală și încărcătura simbolică te farmecă tocmai prin plasarea lor într-un timp al toropelii, al unei lentori ce permite apropierea de vis, o pășire spre oniric direct din timpul dilatat al orelor de siesta.

Urmărind-o pe Ingrid Bergman rătăcind printr-o sală plină de statui antice, vei avea parte de unele dintre cele mai frumoase imagini din istoria cinematografiei. Ai impresia că privești de fapt niște statui însufleţite când ea își apropie chipul de al unui zeu de marmura, așa cum vezi în imaginile alegorice ale unor mari fotografi. Sunt prezentate exact statuile ale căror posturi par să indice abandonul languros în picoteala siestei. Sculpturile par să aștepte un alt timp, al splendorii, în contrast cu al grabei, cu al tristeţii cuplului.

Pentru a obţine multistratificarea, legând cuplul de mesajul privind evoluţia postbelică a societăţii, Rossellini desparte partenerii odată ce ajung în Napoli. Alexander alege petrecerile și flirturile, escapadele nocturne. Katherine preferă siturile arheologice, muzeele, capodoperele. Totuși, ea nu are parte de vizitele conformistului.

Privirea asupra artei nu este una a celui ce vede numai monumentalismul, gloria Antichităţii în contrast denunţător cu așa-zisa artă decadentă ce șochează burghezia înţepenită în trecut. Dimpotrivă, operele antichităţii prind viaţă. Zeii par la rândul lor niște locuitori vii al Sudului. Mai ales când poveștile sunt relatate cu umorul unui ghid ce nu pare să facă diferenţa dintre prezent și trecut.

Timpul mitic al Sudului

image: IMDB

Cei familiarizaţi cu lumea unui meridional din Napoli ori Sicilia știu că s-au păstrat puternic miturile în conștiinţa lui, dar și în memoria colectivă. Cuplul rece din film este înconjurat de oameni pentru care miturile și zeii par vii, asemenea unor vecini cu povești de viaţă tumultuoase, care invită la bârfe picante sau la uimire. Totuși, Rossellini are o viziune mult mai profundă.

Napolitanii guralivi din film nu par deloc niște primitivi. Dimpotrivă, ei au o viziune mult mai complexă asupra existenţei umane. Existenţa are, în viziunea lor, mai multe dimensiuni. Una este de suprafaţă, alta are o legătură cu inconștientul, cu memoria colectivă, de unde vin multe revelaţii despre cum percepe o fiinţă umană lumea și prezenţa ei în timp, în marele timp.

Plimbările prin locurile asociate cu gloria ţinuturilor meridionale scoate la suprafaţă adâncurile pe care personajele centrale și le neagă. Nu vezi opoziţia dintre străinii educaţi, din înalta societate, și arhaicul și superstiţiosul meridional. Culoarea locală pune de fapt în lumină opoziţia dureroasă de la nivelul emoţional. Este opoziţia de tip autenticitate-superficial, vitalitate-aplatizare și alienare.Legătura meridionalului cu mitul reflectă de fapt opoziţia dintre alienare, aplatizare, și vitalitate.

În timp ce napolitanii din jur se hrănesc din poveștile vii, din euforia procesiunilor devenite spectacole ce angrenează întregul oraș, cuplul din film este obligat să participe. Să iasă din confortul mecanismelor defensive. Devine iconică scena în care sunt luaţi de mulţimea precum un torent și obligaţi să se apropie, să își rostească tot ce și-au negat de-a lungul anilor de împietrire a exteriorizării afective.

Reconectarea la timpul splendorii prin simbolurile moștenirii antice

Un pasionat de psihologie ar vedea multe interpretări ce ţin de viziunea unui psihanalist precum Jung. Există o legătură ombilical-simbolică, uneori subtilă, alteori evidentă, cu mitul. Doar Napoli este un oraș unde moștenirea secolelor trecute este acceptată de psihicul oamenilor atunci când vor să caute sensuri profunde. Însă nu este legătura primitivului, a ignorantului. Rossellini amintește, prin acest film, de reconectatea la sine. Acel sine cu multe straturi, care salvează nuanţele afective de aplatizarea vecină cu depersonalizarea. Iar această reconectare este de fapt o reconectare la timpul splendorii.

Frumuseţea artei antice devine eterna reîntoarcere la timpul splendorii, care salveaza lumea. Napolitanii din film o știu cel mai bine atunci când prezintă poveștile zeilor de parcă aceștia ar exista. Nu este fala naţionalistului care își revendică monopolul asupra frumuseţii. Este rechemarea la regenerarea afectivă, la pulsiunile vitalităţii, la arhetipurile salvatoare. O repunere în drepturi a unei umanităţi complexe, labirintice.

Aplatizării și alienării nu i se poate opune decât setea pentru frumos. Acesta pare a fi mesajul lui Rossellini când își aruncă personajele în tumultul meridional. Mesajele simbolice atribuite de personajul feminin scupturilor admirate de nu sunt altceva decât o rechemare a regenerării afective. O conștientizare a nevoii de autenticitate, de recuperare a unui vulcan interior care să dezgheţe.

Poţi vedea trailerul aici.

Leave a Response

Adriana Gionea
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.