Filme europene si nord-americaneRecenzii filme bune

Leonora Addio – Umor si tristete, intr-o vraja pentru nostalgici

image: Leonora Addio, film by Paolo Taviani/Bucharest International Film Festival
166views

Leonora Addio le este dedicat mai ales celor nostalgici după filmele italiene de altădată. Odată intraţi în sala de cinema vor avea impresia că se reîntorc în timpul lui Fellini, iar unele scene au cadenţa, muzica și expresivitatea actorilor din filmele mute. Așadar, poţi spune că este un film plin de frumuseţe, acea frumuseţe cum doar italienii știu să imortalizeze pe marele ecran, plină de forfota vieţii ce dansează pe frânghia subţire dintre bucuria de a trăi și emoţiile sfâșietoare, între frenezie și tragedie.

Ultimul spectacol al lui Pirandello

Frumuseţea filmului mai este legată și de mesajul securizant, mai ales pentru anii în care avem impresia că omenirea și-a cam piedut busola umanistă. Mesajul filmului: marii artiști rămân cu noi și după ce au plecat. Iar când este vorba despre un artist precum Luigi Pirandello, înainte de a se odihni veșnic în mult iubita lui Sicilie, acesta mai pune la cale o reprezentaţie. Una cu întreaga umanitate în distribuţie.

În ultimul său spectacol, Pirandello este el însuși prezent. Intră în distribuţie pentru a le juca o farsă de zile mari celor din jur. Plină de umor. Chiar și sub forma de cenușă, le zâmbește satiric tuturor celor având preocupări vremelnice, absurde. Şi tocmai aceștia sunt cei care trebuie să-i îndeplinească lui Pirandello ultima dorinţă: aceea de a-i duce pulberea în Sicilia natală.

Misiunea nu este deloc ușoară. Este mai degrabă una tracasantă din cauza birocraţiei. Dar birocraţia, cu tot ceremonialul său, devine benefică pentru spectator. Ea permite o defilare generoasă a tipologiilor umane. De la oficialii având schetele în dulap la meridionalii guralivi, frenetici (și uneori superstiţioși), pe care îi iubești tocmai pentru că-i râd în faţă nu numai birocraţiei, formalismului, ci însăși morţii. Așadar, până în paradisul sicilian, drumul este plin de peripeţii și (mai ales) de comic.

Din Roma până-n Sicilia

Acţiunea filmului Leonora Addio are loc imediat după încetarea celui de-al Doilea Război Mondial. Italia se refăcea. Traumele erau încă puternice în amintirea colectivă. La fel și rușinea, umilinţa și necontenita stupoare în faţa dovezilor de răutate dusă la extrem în timpul fascismului. Totodată, era o Italie care dorea să își recapete pofta de viaţă, să se vindece. Drumul urnei cu cenușa lui Pirandello se va suprapune cu drumul spre recuperare a bucuriei de a trăi a italienilor.

Nu era deloc ușor să ajungi de la Roma în Sicilia. Apăreau mereu încurcături. Oficialii italieni erau nevoiţi să le explice aliaţilor obiceiurile locului. Se iveau obstacole strâns legate de temeri, de superstiţii. Adică toate acele situaţii care fac din tragic și comic o devălmășie ce poate căpăta un sens profund numai în lumea personajelor din cinematografia italiană, o lume unde solemnitatea unui omagiu se poate atinge numai după ce ai trecut-o prin caricatură, prin mimarea deriziunii, prin tonul irevenţios.

Există o scenă (poate cea mai comică din tot filmul) în care urna se rătăcește. Scena spune totul despre învecinarea eternităţii cu efemerul ce nu are nimic sfânt, dar sfinţește umanitatea. O scenă care se bazează pe contrastul dintre solemn, sanctificarea unei personalităţi și forfota unor personaje desprinse parcă din mahalaua reprezentată în filmele lui De Sica. Sunt acele personaje gata să profaneze misiunea purtătorilor de urne funerare. Este parcă încurcătura pusă la cale sarcastic de către un Pirandello care nu voia ceremonii fastuoase în ultimul său drum spre odihna siciliană.

Revizitarea cinematografiei de altădată

Când îi este purtată cenușa de-a lungul Italiei, Pirandello este invitat să contemple peste timp tot ce avea să aibă mai bun de oferit lumea personajelor. Umanitatea în toate contrastele ei. Iar odată cu această umanitate fragilă ce se agaţă de viaţa care mustește la orice pas ai impresia că defilează tot ce a lăsat mai bun epoca de aur a filmului italian.

În acest film despre unul dintre zeii teatrului modern revizitezi de fapt cinemaul clasic italian. Parcă și vezi un cortegiu fellinian ce poartă urna lui Pirandello prin satul natal. Revezi nostalgic tipologiile savuroase ale comediilor satirice din anii postbelici. Iar aceasta nostalgie îţi este hrănită si prin alegerea unor cadre alb-negru demne de un clasic.

La un moment dat, se face trecerea bruscă spre alt registru. Scenele devin colorate. Se traversează Oceanul pentru a se ancora una dintre povestirile lui Pirandello în lumea imigranţilor italieni. Ai impresia că începe alt film. Unul psihologic, în care se vorbește despre trauma dezrădăcinării, despre alienare și deziluzie. Prin ochii unui copil italian, tărâmul făgăduinţei este un maidan ce devine scena unei reprezentaţii absurde, cu final tragic. Scena unei alegorii terminate cu un act necugetat, ale cărui resorturi psihologice sunt neclare. Clare devin însă mecanismele rănilor ce l-au putut provoca și aterizarea într-o lume ce rămâne străină în ochii dezrădăcinatului.

Pe măsură ce se derulează scenele spre final, Leonora Addio capătă noi semnificaţii. De la realismul documentar al scenelor de început se continuă de parcă ai intrat într-un vis. Într-o vrajă felliniană. Apoi te zguduie trimiterea la ultima proză scurtă scrisă de Pirandello (Cuiul). Abia spre final ajungi să te întrebi dacă nu cumva amintirea lui Pirandello este doar un pretext. Dacă nu cumva adevărata poveste este despre dramele și infinita poftă de viaţă a sicilienilor. Sunt întrebări ce dezvăluie acea trecere firească din multe filme italiene. De la accesibil la mister, de la realismul sfâșietor la alegoricul ce refuză explicaţiile imediate.

Paolo Taviani, asemenea multor cineaști italieni, te pune pe gânduri exact când ești tentat să spui că vezi un film tipic spiritului meridional glumeţ, zurbagiu, adică unul care vrea doar să te facă să te simţi bine, să râzi cu poftă în sala de cinema. Leonora Addio ar putea fi încă un pariu cu apărătorii convenţiilor estetice. Un pariu care te emoţionează așa cum te aștepţi de la orice film italian. Genul acela de film ce reunește cât se poate de firesc elementele spectacolului pentru marele public și acel ceva greu de exprimat, ce invită apoi la discuţii de salon despre canoanele filmului și despre viitorul cinematografiei italiene actuale în comparaţie cu gloria trecutului.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să descoperi un alt film italian – America Latina.

Leave a Response

Adriana Gionea
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.